Joie de vivre

Ce matin:

-Un shot de serotonina, va rog!

-Imediat! Mariaaa, un shot de serooo la masa 3!

-Shotul dumneavostra…

-Multumesc…

L-am dat peste cap fara sa ma mai gandesc la nimic, am lasat banii pe masa si am plecat spre birou. Soarele iesise.

Il y a un an:

Era ea. Persoana puternica, energica, usor superficiala si bantuita mereu de impresia ca este superioara oricarui om cu care intra in contact, insa nu intr-un mod urat, batjocoritor, ci doar la nivelul la care aceasta impresie reprezenta dopul sticlei  plina-ochi cu incredere de sine.

Cu parul lung ce incadra o figura frumoasa de balanta pur sange, si un corp bine proportionat, isi plimba hainele,in fiecare zi, cu o eleganta desavarsita ce-i dadea privilegiul si aroganta de a fi privita ca o mica Audrey.

S-a considerat mereu fiica soarelui, asta pentru ca fiecare raza o facea sa lacrimeze de fericire, mai ales dupa o iarna grea. Ii placea sa se plimbe cu taxiul si uitandu-se pe geam, sa-si impleteasca in par povesti dintr-un viitor pe care dorea sa-l priveasca fix in ochi. Era femeia cu un interior de matase dar cu o armura de fier ce o arata lumii si de care barbatii se lipeau ca magnetii colorati de un frigider nou cumparat. Radea mult…iar fiecare melodie, miros frumos, imagine speciala, o duceau intr-o stare, de fiecare data diferit de frumoasa. Se enerva cateodata dar ii trecea ataaat de repede, incat nervii insisi se-ntrebau daca s-o mai atace vreodata sau nu.

Scria, canta fals, se visa actrita, lucra mult, castiga potrivit, mergea rar la biserica si de fiecare data cand aceasta era complet goala, avea relatia ei speciala si ascunsa cu Dumnezeu, citea in fiecare zi carti pentru sufletul ei si alte mii de pagini semnate de personalitatea ce o obseda, Sigmund Freud.  Erau pagini ce-i ocoleau sufletul, dar ii ajungeau direct in creier, unde se cuibareau ca niste pui pociti…pentru ca s-au grabit sa iasa mai devreme din ou.

Mintea-i absorbea informatii in fiecare moment, idei ce se amplificau cu o viteza uluitoare si tot acolo, in mintea ei, intrau si intrebarile ce se-nmulteau ca niste bacterii. O fiinta luminoasa si buna, poate cu mici ramasite nerezolvate ale perioadei oedipiene, ce s-au transformat usor in diferite nevroze…unele mai obsesionale decat altele. 

Iubea la fel, barbati asemanatori…pana in ziua in care urmatorul din lista nu a mai semanat cu nimeni si cu nimic iar panica nascuta din lipsa controlului a scos la iveala reminiscentele, frustrarile si o ereditate patologica de care habar n-avea.

“J'ai trouvé plus de joie dans la tristesse que vous pourriez en trouver dans la joie.”                    ~ Sara Teasdale~

…..parce que je me suis retrouvee!  ~moi~

Fiecare zi aducea noapte in mintea si-n sufletul meu. Fiecare rasarit aducea un intuneric si mai puternic, si mai negru, si mai seducator.  Nervii ce odata se hotarasera sa ma uite definitiv, acum isi dezvoltasera un adevarat oras in sistemul meu. Cu Furia-mi fumam ultima tigara din pachet. Stateam amandoua la o  masa scorojita, ma tinea strans de mana si-mi povestea cu limba-i otravita ce avea sa-mi aduca maine. Ne mai intrerupea din cand in cand, gazda noastra, Insomnia, care-mi mai turna un strop de whisky peste gheata déjà topita.  

Spre dimineata le dadeam dracului pe amandoua, ma ridicam de la masa si-mi luam lacrimile in brate. Apareau  negresit! Le duceam cu mine-n pat si le varsam pe perna..asa! sa simta si ea tristetea asta profunda, fara motiv, pe care-o aveam in mine. Credeam ca  daca o voi imparti cu perna, durerea se va diminua.

In ultima perioada de chinuri, Nenorocita asta  imi luase tot. Fizic eram o umbra. Cu un corp cadaveric, cu haine care se chinuiau sa se agate de oasele iesite mult prea in evidenta si cu ochii intunecati, mimam mereu acelasi zambet fals spre isteric, doar, doar nu s-o prinde careva ca am o problema!

Pe ultimele trepte pe care le coboram, Nenorocita a venit dupa mine si mi-a smuls pana si emotiile. De atunci m-am transformat intr-un turist posomarat ce se plimba prin viata fara sa stie ca e de fapt a lui. Mergeam inchisa intr-o minge prin care absolut nimeni si nimic nu ma mai putea atinge, mangaia, supara, bucura, iubi sau emotiona. Ma robotizasem afectiv si tot ce ma preocupa era sa arat, pe strada, la job, acasa, ca sunt fiinta facuta din suflet,  carne si oa…. existenta oaselor nu mai trebuia s-o dovedesc pentru ca isi faceau singure treaba, iesindu-mi ostentativ prin locuri tot mai vizibile.

Ma imbracam urat, neglijent, nu ma mai machiam, nu mai citeam, nu mai scriam si mai ales…nu mai visam. Ma intrebam mereu “Oare in ce urmeaza sa ma transform?” iar “Tata Freud” nu e langa mine. Aveam o siguranta bolnava ca daca ar fi trait, el era singurul care ar fi putut sa-mi aduca viata inapoi.

 “Filles de joie. La joie de qui?”  ~Benoite Groult~

Stand in fund pe-o margine de prapastie mi-am dat involuntar o palma puternica peste ochii mari, incercanati de ceva vreme. Cu acea palma a venit acceptarea. Da..am acceptat-o pe Nenorocita. Am inceput sa iau masuri, dezamgitoare la-nceput pentru sufletul meu, dar atat de benefice. Soarele a-nceput sa-mi bage razele in ochi si sa-mi strige zambitor, de acolo de sus: “Hei, blondo! Ma mai stii? Hai la o plimabare prin centru! Tre’ sa-ti cumperi niste carti, o pereche de pantofi cu toc, un vin rosu si sa-ti tragi  o tunsoare, urgent!”

Nu voi dezvalui “masurile” pe care le-am luat. Asta pentru ca fiecare om e diferit, incredibil de puternic, dureros de slab, dar cu siguranta, in asftel de moment e, extrem de vulnerabil. Daca trei oameni cad in acelasi loc, fii sigur ca atunci cand se vor ridica, fiecare dintre ei isi va continua drumul intr-o alta directie. Fiecare isi va procura shotul de serotonina de la alta sursa…potrivita lui.

“Joie de vivre, tu as bien des physionomies.”  ~Anne Barratin~

Fie ca mergi pe varianta de a te ridica singur, sau a psihologului, ori a altui…doctor, incearca din rasputeri sa-ti amintesti, la nivel mental pentru inceput, toate lucrurile si maruntisurile care te bucurau inainte. Stiu, ti le amintesti dar iti sunt atat de straine… Scrie-le pe o foaie si apuca-te  sa-l faci pe primul..azi, maine si tot asa pana in ziua in care iti va atinge planul emotional, crede-ma functioneaza dar, e al dracului de greu. In stadiul asta, esti exact ca un copil care invata sa mearga si sa vorbeasca.

Am facut tot ce am putut, am cheltuit tot salariul si-n plus m-am  si imprumutat…de ce? Pentru ca mi-am cumparat 18 perechi de pantofi. De la zi la zi incercam sa ajung la sentimentul ala frumos pe care mi-l dadea lucrul asta. Vroiam sa simt iar bucuria aia… si am reusit in a 18-a zi, moment in care am lacrimat usor.

Am citit 13 carti pana am ajuns la bucuria uitata de-a rasfoi si de-a ma regasi in nu-stiu-ce personaj, ori de-a nota entuziasmata replici care ma faceau sa vibrez.

Nici nu mai stiu cate prezentari inutile am facut la birou, doar pentru a atinge sentimentul de satisfactie pe care-l aveam atunci, demult, cand puneam ultimul punct pe ultima pagina.

Mi-am chinuit fata si tenul  zile la rand cu zeci de variante de machiaj gasite pe internet, pentru ca, destul de trista, mi-am dat seama ca lucrul la care am pricepeam foarte bine…imi iesise total din minte.

As insira zeci de lucruri facute obligatoriu pentru recuperarea emotiilor si a sentimentelor, dar nu are rost pentru ca ati prins ideea iar fiecare om e miscat sufleteste de cu totul alte actiuni.

Ce soir…

Ma culc acum. Inainte sa-nchid ochii imi spun “Bucuria de a trai e in absolut orice!” si ma grabesc sa adorm pentru ca maine va trebui sa ajung devreme la bar sa-mi iau shotul de serotonina. Daca nu ma trezesc,  iar nu ma voi incadra in timp si voi intarzia la birou.

 Inca de dimineata,  in fata barului se formeaza o coada interminabila de oameni. Cand pleaca de acolo, fiecaruia ii iese soarele…