LUNI DE FIERE - Pascal Bruckner-"Unde amantii se unesc, se prefac in scrum" (fragment)

"Acel sabat carnal ii daduse cuplului nostru un al doilea suflu fara ca prin asta sa-l salveze de destinul sau perisabil. Creditul-lubricitate pe care-l avea expira si ne ducea drept la faliment. Acum stiam ca iluzia unei vieti in comun trebuia sa fie spulberata. Aveam de dat o batalie: sa ma descotorosesc de o femeie care inca ma mai iubea. Sufeream de acea nenorocire atat de frecventa la mic-burghezi, aceea de a nu ma accepta pe mine insumi, si credeam prea mult in dragoste ca sa ma multumesc cu nivelul relativ la care cazuse legatura noastra.

.....................................................................................................

Si pe urma, exista o epoca a vietii in care orice legatura devine previzibila, inclusiv degradarea ei: experienta ne interzice regasirea unui sentiment nou, ucide in noi prospetimea ignorantei prea fericite. Ti-am mai spus: aspiram la schimbare pentru schimbare.

.....................................................................................................

Astazi, iubirile noastre mor de satietate inainte chiar de a fi cunoscut foamea. Iata de ce amantii sunt atat de tristi: stiu ca n-au alt dusman decat pe ei insisi, ca sunt in acelasi timp izvorul si secatuirea unirii lor. Pe cine sa acuzi, vai, daca nu "pe noi doi" si ce amaraciune e mai mare decat sa-l ucizi pe cel pe care-l adori prin simplul fapt de a fi impreuna?"

HAI SA FIM CURVE!

Iubesc pentru ca vreau si sunt in stare sa simt toata furtuna asta de sentimente colorate, incurcate ce se agata tot mai mult de inima mea, pana acum goala.
De cate ori am pacalit-o, saraca de ea, i-am spus cuvinte mari si i-am vazut fata intrebatoare, nerabdatoare si trista cum imi spunea cu voce stinsa: “nici de data asta nu l-ai nimerit”.
Iar eu ma incapatanam si ma afundam in ratiunea mea bolnava crezand ca intr-o zi vom ridica temelia unei casute plina de vise. Acum am ajuns in fata ei si ce-am gasit? O casa parasita,deja parasita si nu de noi.
Am cautat o casuta frumoasa, alba, noua, plina de liniste si iubire, unde sa intru si sa uit sa mai ies.

Ce am gasit dupa doi ani de ploi torentiale si fulgere fara sentimente? O casa frumoasa, parasita dar bineinteles...nu de mine. Totusi am intrat pt ca ploaia deja ma facea sa stranut. Am stat acolo intre peretii scorojiti si am sperat.

Ca sa nu ma omoare plictiseala am inceput s-o renovez, sa fac curatenie, s-o umplu de viata si-am reusit! Dar o casa parasita tot parasita ramane!
Mai tarziu banuielile mi s-au confirmat, casa era bantuita. Si-atunci am inteles de ce auzeam noapte de noapte strigatele unei femei disperate.

Fa-o sa taca, te rog! Spune-i sa plece! Acum sunt eu aici si trebuie sa cresc…in liniste, in tine.
Ploaia a stat dar norii mai sunt inca aici si-si fac de cap pe cerul disperat, ce-si doreste sa-si scoata soarele la lumina..la propria lui lumina.

Daca vrem sa mergem intr-o camera de hotel, am una la etaj special amenajata. Putem sa ne implinim orice fantezie acolo. Sa ne simtim sfinti, sa ne simtim curve, sa ne luam la palme si s-adormim imbratisati…sau nu. Dar stiu, trebuie sa pleci inainte de rasaritul soarelui, inainte ca lumina sa te faca sa mijesti ochii cautand iesirea. Nu te speria,n-ai ramas blocat, uite, aici e clanta. Pune mana pe ea, apasa, trage si intra, iti place cum suna,nu? intra pe partea realitatii tale obositor de banala.
Eu raman aici sa scurg sticlele dulci ce ne-au fost prietene atata amar de vreme, atatea nopti si dusmance tot atatea dimineti.

Crezi ca un whisky ieftin poate ineca o tristete atat de scumpa?
Nu, pentru ca pana si licoarea asta magica se-nchina in fata trairilor mele puternice si-si pierde firea uitand de ce s-a aruncat in pahar atat de curajoasa si sigura pe ea.

N-ai simtit nevoia sa-mi simti nevoile?

Nu ti-ai imaginat ce simt atunci cand imi imaginez ce simti pentru mine?

N-ai tremurat de nearabdare sa afli cum as tremura nerabdatoare cand m-ai fi strans in brate?

N-ai fi iubit clipa in care m-as fi simtit iubita de tine, macar pentru o clipa?

Nu, nu-mi repeta raspunsul ce mi l-ai pus in gand pe buze, il spun eu in locul tau: nu.

Vrei sa auzi dorintele mele? De ce? Ca sa ai ce uita in timp ce ma dezbraci de putere, in timp ce-mi desfaci fermoarul sperantei si-mi smulgi povestea cu care tot tu m-ai acoperit cand m-ai gasit in ploaie?

O sa arunc baututra aia penibila pe care am folosit-o de fiecare data, cu fiecare...pentru a ma transforma intr-un animal aparent salbatic.

Hai sa fim tarfe proaste, hai sa ne imbatam cu vorbe si sa facem sex ocazional intr-o camera de ocazie pe care s-o devastam cu obiceiurile noastre ieftine.

Ce zici, te bagi?!

Emil Cioran - Pe culmile disperarii (fragment)

"A fi liric înseamnă a nu putea rămîne închis în tine însuţi. Această necesitate de exteriorizare este cu atît mai intensă cu cît lirismul este mai interior, mai profund şi mai concentrat. Pentru ce e liric omul în suferinţă şi în iubire? Pentru că aceste stări, deşi diferite ca natură şi orientare, răsar din fondul cel mai adînc şi mai intim al fiinţei noastre, din centrul substanţial al subiectivităţii, care este un fel de zonă de proiecţie şi radiere. Devii liric atunci cînd viaţa din tine palpită într‑un ritm esenţial şi cînd trăirea este atît de puternică, încît sintetizează în ea întreg sensul personalităţii noastre. Ceea ce este unic şi specific în noi se realizează într‑o formă atît de expresivă, încît individualul se ridică în planul universalului.

Cei mai mulţi însă devin în urma unor experienţe esenţiale, cînd agitaţia fondului intim al fiinţei lor atinge paroxismul. Astfel, oameni înclinaţi înspre obiectivitate şi impersonalitate, străini de ei înşişi şi străini de realităţi profunde, odată prizonieri ai iubirii, încearcă un sentiment care actualizează toate resursele personale.

Faptul că aproape toţi oamenii fac poezie atunci cînd iubesc dovedeşte că mijloacele gîndirii conceptuale sînt prea sărace pentru a exprima o infinitate internă şi că lirismul interior îşi găseşte un mod adecvat de obiectivare numai cu un material fluid şi iraţional."

VREI SA TE JOCI CU MINE?!

Crede ca sunt acolo unde m-a asezat, unde mi-a aratat, unde am ramas. Nu vede ca m-am ridicat demult si astept, in spatele lui lipita de perete, astept. Nu-mi simte pasii, nu-mi vede respiratia, nu ma aude clipind.

E jocul pe care l-a invatat demult iar timpul l-a facut campion. A aruncat zarurile ce s-au izbit zgomotos de peretii cutiei mele. Am tresarit si am stiu: a fost o dubla, mereu e o dubla iar el e in extaz. E profesionist la jocul amatorilor.

Acum a strans tabla, a adunat zarurile, s-a plictisit. Va mai juca maine si-n fiecare zi. E tarziu iar inainte de culcare trebuie sa duca globul de sticla intr-un loc sigur, unde nimic nu-l poate atinge. E globul nostru, l-am construit impreuna din cea mai frumoasa sticla, de fapt cred ca e cristal, asa-mi spune el mereu si nu cred ca minte. Cand a fost gata, fiecare dintre noi a pus in el cate o punga de cuvinte, doua plicuri de intrebari si doua sticlute cu sentimente, sigilate . Am inchis globul bine, bine si de atunci avem grija de el clipa de clipa.

Ma striga. Vrea sa-l ajut pentru ca nu poate sa-l care singur. Il tinem strans, aproape ca mainile ni se ating, dar asta nu conteaza acum. Pasim usor, crispati, mereu cu privirea in pamant pentru a ne asigura ca nu ne impiedicam de covor sau de vreun prag aparut din senin.
Ma uit in ochii lui, incep sa-i povestesc, imi face semn sa termin iar privirea imi tace. Il fixez din nou cu voce tare si-ncepe sa clipeasca agitat. Globul poate crapa chiar si din cauza glasului interior.

Maine e randul meu sa am grija de glob si ii aud frica. Crede ca o sa-l scap, ca o sa uit de el in geanta si cineva o sa-l tranteasca de podea. Am iubit cristalul acela inca de la inceput, l-am sters in fiecare zi, n-as fi permis sa se puna macar un fir de praf pe el! Acum insa, l-as face tandari! E lucrul care ne aduce impreuna pentru ca in el e parte din noi. Ne pune fata in fata, ne apropie si-n acelasi timp ne pune mana la ochi, ne leaga la gura si ne sugruma inimile.

A adormit. Il privesc, il ascult, il citesc si nu pot inchide ochii. Privesc in sus si vad tavanul cum vine spre mine. E negru, probabil de suparare pentru ca am spart putin mai devreme, clepsidra de pe noptiera. Nu vroiam sa aud cum se scurge timpul, nu acum. Am scos nisipul albastru din ea, l-am pus pe perna si am inceput sa desenez din el un ceas. Daca e facut din nisipul timpului ar trebui sa functioneze, insa cum vreau eu...inapoi.

Ma ridic inainte ca tavanul sa ma striveasca, iau tabla, zarurile si intru intr-o alta camera. El habar nu are ca eu stiu sa joc. Am invatat de la altii care credeau la randul lor ca sunt singurii care-l stapanesc si au aflat de el. Ma amuzam de fiecare data cand le vedeam pe fata aceeasi siguranta naiva.

Incep sa asamblez jocul. E foarte uzat, se vede ca a trecut prin mana multora pana sa ajunga la el. Sau poate a fost al lui de la-nceput dar a jucat zi de zi, ora de ora in cautarea dublei perfecte.
Vad tabla aproape stersa, zarurile scorojite si un pion il plus. Ma pufneste rasul. De-abia acum mi-am dat seama ca nu stie sa joace, n-a stiut niciodata! Nu ai cum sa joci cu un pion in plus, e regula de baza.
Il iau si il arunc cu putere, oricum n-o sa-i simta lipsa, n-a stiut niciodata ca e acolo desi l-a vazut mereu, l-a avut aproape. Aud un zgomot puternic, ceva s-a spart, s-a facut tandari.

Zambesc, ma ridic, intru in camera si ma apropii de patul in care el inca doarme. Ii sarut ochii si buzele mai apasat ca niciodata. Inca nu stie cata treaba are maine. Va trebui sa stranga fiecare ciob si mai ales sa puna pionul la locul lui.

Strang ceasul de pe perna, il bag in buzunar, zambesc din nou si ies din noaptea noastra fara sa trantesc usa.

Merg pe o bordura cu mainile intinse incercand sa-mi tin echilibrul. Vantul imi bate usor in fata si vrea parca sa ma dezechilibreze dar nu-l iau in seama. E o noapte frumoasa, pacat insa ca e imbracata in griul betonului, in par i s-au incurcat niste cabluri iar pe fata poarta machiajul mult prea strident al reclamelor luminoase.

Trecand pe langa o banca, simt o mana cum ma prinde, vrea sa ma opreasca si reuseste. Ma intorc usor si surprind o figura plina de siguranta naiva acompaniata de un zambet imens: “Vad ca doar noi mai bantuim prin parcul asta, hai aseaza-te aici si lasa-ma sa-ti explic. E foarte usor, o sa te prinzi imediat!” si continua sa vorbeasca in timp ce ridica tabla de joc pentru a-mi face loc langa el.

Octavian Paler - Desertul pentru totdeauna (fragment)

"Să-mi pun ordine în amintiri? Poate că o s-o fac într-o zi, dacă mă voi bucura de răgazul necesar şi voi avea liniştea care-mi lipseşte acum. Deocamdată, m-ar interesa altceva. Aş putea consimţi că m-am iubit pe mine mai mult decât am iubit adevărul şi că, de aceea, sunt în măsură să confirm că regretele sunt uneori o formă, indirectă, de vanitate. De la contradicţia că regretele îţi permit să te crezi mai bun decât eşti până la convingerea că toate nereuşitele se explică prin faptul că nu ţi-ai utilizat cum se cuvine calităţile nu e decât un pas mic. Pe care eu l-am făcut. Probabil, inclusiv de ideea ratării s-ar cuveni să ne apropiem cu prudenţă. La urma urmei, lumea e plină de rataţi. Câţi ar putea spune că şi-au văzut împlinite toate aşteptările? Poate, e chiar o lipsă de modestie să declari: sunt un ratat! Ca să devii "ratat", trebuie să fi avut nişte visuri înalte, nişte ambiţii mari. Le-am avut? N-aş putea să jur. În schimb, acum, mi-ar fi mai uşor, cred, să vorbesc despre eşecuri pe care altă dată le-am ocolit sau le-am judecat superficial.

Chiar dacă nu mi-am dat viaţa la câini, mă tem că am avut o idee greşită despre mine. Prea romantică şi, mai ales, îmbâcsită de prejudecăţi."

Tu ce vezi cand inchizi ochii?

Inchid ochii si vad negru.

Negru. Negru e pianul care o iubeste atunci cand il atinge, pentru ca nimeni altcineva nu canta mai frumos decat ea. Sunt cuplul perfect iar din iubirea lor se naste piesa pe care n-o va stii nimeni,niciodata.
In fiecare zi pianul o asteapta sobru, in costumul sau negru, lucios, cu scaunelul special lustruit pentru regina lui. Imbraca vocea Monicai in acorduri calde si niciodata n-o lasa sa plece fara sa mai ceara un bis.

Negru. Negru e caietul vechi in care sunt trecute versurile mute,oarbe, infirme ce zac pe paturi albe de hartie.
Acolo stau piesele ce-si asteapta parintii adoptivi pe care Monica ii va alege cu atentie, publicul, admiratia si aplauzele puternice, imaginandu-si pe rand cata lume le va iubi.
Din cand in cand, de plictiseala, mai fac schimb de versuri si isi arunca peste umar, cuvinte sau chiar titluri intregi.

Negru. Negru e materialul greoi din care e confectionata cortina ce se ridica odata cu toate emotiile ei, atunci cand apare in fata lor, in fata oamenilor care adora sa o vada jucand, in fata publicului ei drag.
A intrat in pielea a zeci de personaje, a schimbat sute de costume si a invatat mii de replici pentru ca iubeste sa fie iubita de cei din jur.
Cel mai mult i-a placut rolul nebunei! A intrat in pielea ei imediat, a plans razand, a dansat frenetic, dupa care a cazut zgomotos la pamant lovind cu pumnul scena ce nu-i gresise niciodata iar publicul a fost in delir.

Negru. Negru e automobilul pe care si l-a achizitionat anul trecut. Intotdeuna si-a dorit unul negru. I se pare culoarea potrivita pentru o masina, culoarea elegantei. N-a fost usor,a scris, a compus si a cantat pe gratis multa vreme, a ramas in teatru nopti intregi dar a meritat pentru ca acum si-a indeplinit una dintre micile dorinte.

Daca in loc de masini s-ar fi circulat pe cai, Monica si-ar fi cumparat unul imediat, unul negru bineinteles. Dar cum asa ceva nu este posibil, ii place sa spuna zambind ca automobilul este calul care o duce acasa in fiecare seara.

Negru. Negru e parul lui pe care adora sa-l ciufuleasca seara de seara inainte de culcare. David e tot ce si-a dorit vreodata, sunt cuplul imperfect si asta ii face speciali. Amandoi urasc perfectiunea, acea imagine imaculata impusa de generatii vechi si traditii ale caror ecouri slabe inca se mai aud.
Mierea o inlocuiesc de multe ori cu zahar iar cand cutia de lapte e goala umplu paharul acela gol chiar si cu apa, fara probleme. Inca stiu sa iasa din tipare, inca mai stiu sa se redescopere in fiecare zi, inca stiu sa se accepte , insa un singur lucru nu si-l mai amintesc: cum era inainte sa se cunoasca.

Deschid ochii si vad alb, prea alb.

In acea dupa-amiaza directoarea era extrem de agitata, se afla intr-o intalnire importanta de mai bine de o ora. Mobilerul si ornamentele perfect albe ce impanzeau sediul impunator al firmei straluceau azi, mai tare ca niciodata, intocmai unei companii de organizat nunti ce se respecta. “Un Mariage de Reve” ocupa numarul unu pe piata fiind renumia pentru serile de neuitat oferite tinerelor cupluri ce apelau la serviciile ei.

Vizibil nervoasa, insa cu un zambet ce-i masca starea, directoarea ridica receptorul, forma interiorul si suna la receptie. Dupa cateva secunde secretara raspunse si inainte de-a apuca sa rosteasca perimatul “Buna ziua, Un mariage de reve, cu ce va putem ajuta?” sefa replica isterica:

-Monicaaa, te-ai apucat sa prajesti cafeaua cumva?! Am cerut doar o ceasca! Aaa si nu uita: mierea si laptele, doar stii ca domnul David nu o bea altfel, da?!

Fata, usor buimaca ce atipise pentru cateva minute cu capul pe birou, urca scarile, puse ceasca alba pe birou, in dreptul clientului care punea la cale impreuna cu directoarea, detaliile celui mai important eveniment al anului dar si al vietii lui. Imediat se scuza pentru intarziere, saluta politicos si iesi.

Isi trase scaunelul pentru a ajunge mai repede la tastatura alba, lucioasa a computerului unde scrise in doar cateva minute finalul scenariului unei telenovele proaste pe care acum, era sigura ca n-ar fi urmarit-o nici macar bunica ei.

Dupa ce scoase la imprimanta cele doua foi le inghesui alaturi de restul in agenda ei alba si noua plina de notite si task-uri, plus trei strofe atrofiate de vreme, asezate undeva pe ultima fila, pe care le compusese in secret, crezand ca va avea vreo ocazie sa le foloseasca sau sa le spuna cuiva.

Isi lua geanta,stinse luminile, se repezi la geam, trase draperia alba, greoaie si razand isteric avea impresia ca joaca rolul unei nebune, rolul vietii ei.

Ajunsa in statia de metrou, trenul tocmai trecea prin fata ei lasand-o in urma imbracata doar in rochia banalului, in care nimeni nu o recunostea da pai s-o mai si aprecieze ori aplaude. Se aseza usor pe scaun uitandu-se dupa urmatorul tren alb, calul inaripat ce urma sa o duca acasa, fiind singurul lucru pe care-l mai astepta.

Iubea noaptea si intunericul ei care, pentru cateva ore, o ducea acolo unde isi dorea.

Ajunsa acasa, inchise ochii, stranse pleoapele cu putere si se desprinse usor de realitatea ei stralucitor de alba ce-si plangea negrul zi de zi...

TU CE VEZI CAND INCHIZI OCHII?

Pascal Bruckner - Iubirea fata de aproapele (fragment)

"In viata unui om exista mult mai multe vieti si nu seamana toate intre ele.
Intr-o zi destinul iti bate la usa si te ia de mana. Lasa-te condus: este ora unica in care se apleaca el asupra cazului tau.
Ocazia nu se va mai repeta. Prea multi oameni care au pierdut pana si ideea de libertate, se dau inlaturi.
Sunt asemnea unor insecte inchise intr-un borcan: isi blesteama conditia, se sfasaie intre ele, dar nu fac nimic ca sa iasa de acolo.
Ofera-le un alt borcan sau, si mai bine, cerul liber si ai sa vezi ca-ti declina oferta.
Inca din copilarie obisnuinta ii calauzeste pe acelasi fagas..."

DOI

-Ai vazut-o? trebuie sa fie pe aici pe undeva!

-Nu..

-Nu-mi spune asta atat de senin, stiu ca era aici ultima data! Parca ar fi intrat in pamant!

-Poate a intrat…

-Nu pot sa cred ca tocmai ai spus asta! A fost o gluma extrem de proasta! si continua sa caute agitata prin toata casa.

Desi purta doar o pereche de boxeri albi si un tricou scurt de casa, avea parul impecabil, recent coafat, pielea catifelata, bronzata uniform si un machiaj de zi, cu care isi chinuia figura inca de la primele ore ale diminetii. El o cunoscuse altfel. Acum, buclele blonde ce altadata se jucau pe umerii ei stralucind in soare, s-au transformat in suvite drepte, groase si aspre care necesita doua vizite pe saptamana la salonul de infrumusetare pentru a arata ca de plastic. Atunci, ii putea saruta ochii in fiecare dimineata, insa, acum nici nu-i mai poate privi pentru ca ea nu mai e langa el cand se trezeste, ci in fata oglinzii aplicandu-si mascara si pudra scumpa, cumparate saptamana trecuta de la noul magazin din centru.

-Aah cred ca stiu! E in geata pe care am purtat-o acum doua zile la intalnirea cu directorul de marketing! si incepu sa scotoceasca in poseta ce arata mai degraba ca un geamantan. Scoase doua agende, arunca laptop-ul pe canapea, aseza atent parfumul pe noptiera si incepu sa azvarle rand pe rand, peste umar portofelul, fardurile, trei facturi si cateva pixuri.

-Nu-mi vine sa cred, nu e nici aici, spuse ea cu vocea stinsa.

-Nici mie, ai putea ascunde si un cadavru in geanta aia, replica el usor dezgustat.

-Nu am chef si nici timp de ironiile tale! Mai bine te-ai ridica din pat si m-ai ajuta! ii spuse pe un ton intepator, in timp ce cotrobaia prin sertare.

Cu cativa ani in urma, cand a cunoscut-o, ea avea timp pentru orice si mai ales pentru el. Ii placea sa-l asculte ore in sir, sa-l priveasca direct in ochi, sa-l soarba din priviri chiar si atunci cand acesta nu-I spunea nimic. Erau momente in care stateau unul langa altul, se priveau, ascultau tacerea si izbucneau in hohote de ras, sarutandu-se timp indelungat.

-M-am uitat peste tot. Am ridicat covorul, am cautat sub pat, in sifonier,in dulapuri, nu mai pot! Ma ajuti, sau ai de gand sa stai toata ziua acolo?! ii spuse ea in timp ce se aseza extenuata in fotoliu.

-Ok, ma duc sa ma uit in garaj, in masini, poate e pe acolo.. si se ridica lenes din pat indreptandu-se spre scari.

In momentul in care l-a cunoscut cel mai mult a atras-o felul in care vorbea, atat de repede, frumos si stangaci, incercand parca sa cuprinda toate cuvintele limbii doar pentru a o impresiona. Acum, vorbeste putin si rar dandu-i impresia ca daca nu ar fi persoana aceea invizibila cu pistolul la tampla lui care sa-l forteze sa-i arunce doua fraze la intoarcerea din fiecare delegatie, ar ramane mut pe veci.

-Nu e nimic in garaj…nicaieri, spuse el la intoarcere pe un ton putin ingrijorat.

Ea sari ca arsa din fotoliul unde se odihnise pentru cateva clipe, si incepu sa vorbeasca repede, cu vocea ridicata, fara noima.

-Crezi ca s-a pierdut aseara la petrecere?! Dar nu, nu cred, nu vreau sa ma gandesc! Poate in timp ce dansam a cazut, dar s-ar fi intors inapoi,nu??!

-Nici nu vreau sa aud asta! spuse el frecandu-si mainile agitat

Altadata, i-ar fi luat mainile , le-ar fi sarutat si ar fi imbratisat-o incercand sa o calmeze, dupa care ar fi fugit la floraria din colt si s-ar fi intors cu un buchet imens de lalele, florile ei preferate. Acum insa, o privea fix, cu ochi reci, dispretuitori ce ascundeau reprosuri interminabile.

-Trebuie sa gandim logic, sa nu intram in panica! Ii spuse ea in timp ce isi simtea genunchii tot mai moi.

Dupa o lunga pauza in care niciunul dintre ei nu a mai scos vreun sunet, el o prinse de incheietura mainii si o trase dupa el spre baie.

-Stiu, stiu! Sigur a adormit, da clar, asta e! Scoate-ti repede lentilele de contact!

Cu o viteza uluitoare si cu un rictus ce exprima doar disperare, ea isi scoase lentilele, se napusti peste oglinda si incepu sa-si ridice pleoapele cu doua degete.

-Ah daca as fi avut ochii mai deschisi la culoare poate s-ar fi vazut mai clar! Spuse ea dezamgita.

-Nu conteaza asta! Nu gasesti?

-Nuuu!

-Lasa-ma sa ma uit la mine, spuse el, dupa care incepu sa-si aplice acelasi tratament in fata oglinzii.

-Spune-mi ca e la tine! aproape ca il implora cu ochii rosii si iritati

-Mai e o varianta! sunt sigur ca doarme profund, de-asta nu reusim sa vedem nimic, zise el si incepu sa se loveasca usor cu pumnul in piept, timp in care ascultau impreuna sunetul.

-Suna a gol! Nu-mi vine sa cred! Stai sa incerc la mine….sigur e aici!bineinteles ca e aici! Si incepu sa faca acelasi lucru ca si el, ascultand atenta.

-Gol…sopti ea in timp ce lacrimile ii curgeau siroaie pe obraji.

-Nu,nu nu! Nu se poate, trebuie sa fie undeva! Nu! tipa el in timp ce tremura din toate incheieturile.

-Ba da…a murit!! ii spuse ea si se prabusi in genunchi pe gresia rece.

Ingrozit cazu langa ea, o lua in brate si ramasera asa cateva ceasuri...

Dupa un timp s-au ridicat, au mers impreuna in dormitor, unde ea, deschizand incet sifonierul a rupt eticheta rochiei negre pe care nu apucase sa o imbrace pana atunci si o trase usor pe pielea bronzata. In tot acest timp el isi potrivi cravata peste camasa neagra, pe care o mai purtase cu doua saptamani in urma fara vreo ocazie speciala.

Ajunsi in fata usii si-au spus “condoleante” dupa care si-au urat “o viata frumoasa!” si au apucat-o fiecare in directia opusa.

Iubirea lor murise.

Tratament

De o buna bucata de vreme se simtea slabit iar durerile se intensificau zi de zi. Stia ca este bolnav, i-o confirmasera cei mai buni medici din lume. Din pacate insa, niciunul nu i-a prescris nimic, pe motiv ca, pentru boala sa inca se mai cauta remediu.

-Suflete, nu dispera! Suntem pe drumul cel bun! se pare ca reteta medicamentului a fost definitivata, urmand sa iasa in curand pe piata! ii spuse doctorul, la ultima vizita, cu doar cateva ore inainte sa ajunga in barul in care se afla acum.

-Sa speram ca apare la timp…

-Bineinteles, ca va aparea la timp! Hai sa-ti descriu putin si cutia, crede-ma este una foarte speciala, toata lumea stie ca ambalajul conteaza in zilele noastre,nu? il intreba medicul al carui ranjet aproape ca ii inghitea urechile clapauge.

-Da…conteaza, cred…Totusi in momentul asta mi-as dori sa am pilulele alea chiar si intr-o punga de plastic pe care sa o gasesc la marginea unui trotuar…

-Aaah da..pilulele, minunatele pilule! Sunt perfect rotunde si roz, da roz, iar forma cutiei se potriveste perfect cu…………….pacientul asculta vocea medicului ce descria ambalajul si nu-i intelegea entuziasmul bolnavicios,insa, nici nu se mai chinuia s-o faca.

Era trecut de miezul noptii, la a doua masa din dreapta, la al patrulea pahar si la al…nici nu mai stia la al catelea gand de sinucidere. Ca niciodata, barul era gol si doar vocea chelneritei il mai trezea din cand in cand:

-Sufletel, iti mai aduc ceva?

-Da, mai baga unu’! dublu sa fie!

Nu vroia sa ajunga acasa. De cand cu boala, ar fi facut orice sa mai amane, chiar si cu un ceas, seara de seara, momentul in care trebuia sa se puna in pat, rece, gol si plin de dureri.
Cu privirea pieduta, fixa involuntar un obiect aflat sub scaunul din drepta sa. Il ridica printr-un gest rapid si cu mana tremuranda isi aminti perfect descrierea doctorului, pe care credea ca nu a ascultat-o vreodata.

Nu mai vazuse pana atunci o cutie atat de atragatore, culorile se imbinau perfect iar forma il facea sa o tina strans si-n acelasi timp delicat in mana. Nerabdator, desfacu partea superioara a cutiei si descoperi uluit pastilele roz, perfect rotunde, ce parca ii inspirau acea pofta de viata, demult uitata.
Dupa cateva minute in care ritmul respiratiei aproape ca ii reveni la normal, scoase usor prospectul si incepu sa citeasca, frecandu-si ochii umezi de emotie.

Comprimate

Medicamentul se utilizeza atunci cand paciantul acuza:

-monotonie acuta
-rutina ce prezinta intensificari pe o perioda lunga de timp
- diminuarea alarmanta a sentimentelor de iubire
-plictiseala cronica
-dureri cardiace ocazionale

Indicatii importante:

-nu utilizati doze mai mari decat cele prescrise de medic (maxim 3 comprimate pe zi)
-daca utilizati in timpul tratamentului si un alt tip de comprimate ce au aproximativ aceeasi compozitie, riscati sa suferiti leziuni sau chiar insuficienta sentimentala

Reactii adverse:

-zambete necontrolate
-imposibilitate frecventa de exprimare
-batai cardiace intense
-insomnii

Medicamentul contine:

-un comprimat contine ca substante active, iubire neconditionata 250 mg, liniste sufleteasca 150 mg, momente speciale 100 mg, nebunie 50 mg.

Saruta apasat una dintre folii, baga cutia in buzunarul interior al sacoului, puse pe masa toti banii pe care-i mai avea la el si iesi grabit din bar. Strazile, ce altadata pareau ca vor sa se impreuneze pentru a-l strivi, se imbranceau acum pentru a-i face loc, intocmai unui rege intors invingator din lupta vietii sale.

Incepu tratamentul chiar de-a doua zi iar efectele se vazura dupa prima administrare. Era secretul pe care si-l spusese doar lui. In fiecare zi la acelesi ore, negresit, pilulele ii alunecau pe gat facandu-l sa se simta mai viu ca niciodata.
Acum, dupa multa vreme, reusea sa se bucure de soare, de apus, de stelele pe care nu le mai observase de cativa ani. Mergea, in pasi de dans, pe mijlocul drumului cu frumoasa cutie, pastrata cu sfintenie in buzunarul interior al unui nou sacou. De fiecare data cand o scotea, simtea nevoia sa o sarute, devenise iubita lui ascunsa, de neinlocuit care-i umpluse fata de lumina, intr-un timp atat de scurt.

In ultima dimineata a lui septembrie, ce vestea o toamna mai frumoasa ca niciodata, se trezi brusc, inainte ca alarma ceasului sa-si faca numarul, si-si intoarse capul, usor in partea dreapta privind plin de emotie, sufletul ce-i redevenise pereche, in urma tratamentului.

Deasupra unui ziar plin de vopsea, intre doua coji de banana vestejite si un cotor de mar, cu foliile smulse, stoarsa si de ultima pilula, zacea frumoasa cutie in cosul de gunoi plin-ochi, multumita ca si-a facut treaba. Stia ca absolut orice doctor de suflete ar fi fost mandru de ea iar asta ii dadea putere si curaj facand-o sa se uite urat si fara pic de teama, chiar si la cutia de conserva din fata ei, a carei margine taioasa o privea amenintator.

Fum de tigara...

Era a treia intalnire, de fiecare data in acelasi loc plin de fum, muzica asurzitoare, opulenta si oameni care vorbeau mult, fara sa spuna absolut nimic. O fixa ca si data trecuta, ca si prima oara, plin de o dorinta scarboasa. Privirea ii urca de la picioare spre sani, pana la buze, despre care stia doar ca trebuie sa se foloseasca cateva minute pentru a da impresia ca in afara de instinctele animalice mai poseda si doua- trei sentimente ce ar putea sa o impresioneze, facand-o sa-si departeze picioarele putin mai repede. Ar fi putut sa sufere chiar si de strabism, oricum el nu si-ar fi dat seama.

Pe atunci, Laura credea ca are lumea la picioare, fiind pe drumul spre cariera la care visa de pe vremea cand auzea foarte des intrebarea “Ce vrei sa te faci cand vei fi mare?”. Corpul acela frumos, sprijinit pe doua tocuri ce-l puneau in valoare, acoperit de ultima rochie din colectia primavara-vara, a celui mai scump magazin din oras, isi ducea mecanic si parca tot mai des, paharul la gura, plin de votka si putin suc de mere. Acest corp facea tot posibilul sa inece in alcool copila dinauntrul sau ce credea cu convigere in iubiri de poveste, poezii si nopti de dragoste adevarata.

In fata Laurei se afla barbatul care n-ar fi atras-o niciodata dar asta nu conta, acum ea n-ar mai fi avut timp de relatii serioase, de angajamente , asa ca, de la un pahar la altul isi dorea si chiar reusea sa-l vada tot mai atragator si sa devina la fel de perversa si de jalnica ca si el.

Desi nu se afla la prima aventura, vroia sa creada ca de data asta va avea efect iar dimineata va pleca spre casa triumfatoare, mandra ca s-a folosit de un barbat exact asa cum si-a dorit. Faptul ca regulile jocului fusesera facute si stabilite de ea o facea sa se simta regina neincoronata a amazoanelor. In timp ce le asculta aplauzele asurzitoare, ce o inconjurau, gusta fericita din licoarea magica special pregatita pentru ea si inspira puternic fumul venit din templul unde supusele jertfeau animale in numele ei. Cand se dezmetici putin, isi dadu seama ca aplauzele erau doar niste batai din palme ale persoanelor isterizate de muzica iar licoarea magica avea acum in compozitie doar votka simpla turnata din belsug de acel barbat care-i sufla in fata fumul unei tigari obisnuite. Insa, nimic nu mai conta, era hotarata sa mearga pana la capat, asa ca, il apuca de brat, iesira din club si ii spuse, zambind fals: “Mergem la tine!”

A doua zi, se trezi in alt pat, cu o durere de cap diferita de celelalte, sprijinita de alta perna si langa o alta persoana, poate cea mai respingatoare. Intinse mana spre geanta, cotrobai usor si scoase pachetul de tigari, usurata ca macar ele ramasesera aceleasi.

In drumul spre casa, ce i se parea mai lung ca niciodata, privea prin geamul taxiului figurile oamenilor, incercand sa-si dea seama unde s-a trezit fiecare dintre ei in acea dimineata.
Nu era nici puternica, nici triumfatoare ci doar sigura ca in fata usii n-o va astepta niciuna dintre supusele sale. De fapt nici nu stia daca mai are vreun regat, probabil ca fusese devastat azi-noapte.

Aflata pe bancheta din spate a taxiului, Laura incerca sa-si faca loc printre slabiciunile care o inghesuiau din ce in ce mai mult si carora le daduse nastere cu cateva ore inainte in timp ce se folosea de un barbat exact asa cum isi dorea ea.