marți, 9 august 2011

CAPITOLUL DIN SPATELE CORTINEI


Acum ceva vreme, spuneam ca voi posta pe blog, experienta scrierii unei carti, cu toate etapele ei. N-am facut-o, normal. Bineinteles ca am tot amanat si am lasat-o moarta, asa cum fac de vreo doi ani cu aproape orice. De doi ani sunt o umbra care traieste o viata despre care simte ca nu e a ei. Ciudat sentiment. Te baga intr-o agonie tampita in care nu poti sa te gandesti decat la cum erai inainte, la ce puteai sa faci, sa spui si gandesti.


Ziceam ca o voi lua treptat, pe capitole, numai ca azi, deasupra capului zboara si se rotesc in jurului lui, doar cuvintele ultimului capitol, care par sa se imbine perfect. Se poate oare sa-ncepi cu sfarsitul? Mergand pe celebra idee “orice sfarsit e un nou inceput”? Bai, nu cred. Fiecare sfarsit are personalitatea lui, nu se transforma niciodata intr-un inceput, ci doar ii lasa loc astuia din urma, care poate sa apara imediat sau mult mai tarziu.


Am auzit ca inspiratia nu te lasa niciodata. Pe mine m-a cam lasat. Pe orice drum, pe orice alee, pe orice covor, rosu sau nu, m-a lasat in urma. Nu m-a luat de mana, nu m-a tras dupa ea pentru ca a stiut mereu ca voi fi acolo in spate, in spatele unei cortine. M-am mandrit mereu cu ea, in orice moment am spus cu ochi zambitori “Ea e inspiratia mea!”, insa ea niciodata. A stat in capul meu permanent si a tacut, s-a ascuns si mi-a soptit “shhh” de vreo cateva ori.


Din primul moment am stiu ca ea imi va da tot ce am nevoie pentru carte. E adevarat, mi-a dat un start bun, frumos si linistit iar acum imi tranteste foile finalului pe masa de parca si-ar da demisia. Poate chiar si-a dat-o iar acum sta in preaviz vreo doua saptamani. Doua saptamani in care nu spune nimic si in care se poate intampla orice. Acum, totusi, e diferit, nu se va-ntampla nimic pentru ca e prea multa liniste si m-am retras in coltul cu flori unde literele imi incolacesc degetele ca niste serpi mici. Aici stau si finalizez plictisitorul si tristul capitol din spatele cortinei. Ce sa-i faci? Asa a vrut ea. M-a tinut captiva acolo, fara sa ma lase s-o iubesc, fara sa pot vedea lumea reala, oamenii din sala care rad, macar un colt de reflector, nimic. Asa ca, m-am conformat si am scris despre ce am vazut in spate...papusi vechi cu ate prinse de maini si de picioare, un ceas spart ce mergea in urma, un soare din lemn scorojit si prea multe tigari aprinse pe care-am calcat incercand sa ies.


Spectacolul s-a terminat, lumina s-a stins, oamenii au plecat fericiti tinandu-se de mana sau in brate iar eu am pus ultimul punct pe hartie si m-am trezit acasa, cu adevarat acasa. Acum, in coltul cu flori stau si corectez, imi doresc sa pot corecta acest ultim capitol, insa singura nu cred ca pot. Imi astept inspiratia, daca va avea timp si tragere de inima sa vina si atunci voi stii daca il corectez, daca il refac cu totul sau il las asa: sec si mazgalit pe intuneric.