marți, 11 octombrie 2011

Las' ca trece...


Spune-mi mie c-ai gasit ce ai cautat

Striga tare c-ai stiut, te-ai bucurat

Urla-ti iubirea in urechea-mi surda

Si ai sa-mi vezi scantei cum zburda


Ai sa poti sa stii atunci cine a stat, cine-a ramas

Cu ochi mari plini de lumina cand cortinele s-au tras

A ramas sa te astepte, sa-ti sarute fruntea rece

Si sa-ti spuna: “Las' ca trece...”


Spune-mi ca-ti tresalta-n piept

Sufletul si ochiul drept

Se agita nefiresc

Cand iti leg un “te iubesc”


Ai sa vezi curat si clar cine plange de nebuna

Si se linisteste tare cand ii canti dragostea-n struna

Cin' te va vedea pe ascuns, abatut stand la o masa

Si-ti va sopti fara vorbe: “Hai acasa...”


Spune-mi mie ce-ti doresti

Si ai vrea sa-ndeplinesti

Nu spune-n alta ureche

Care nu iti e pereche


Ai sa stii ca poa' s-auda, sa asculte si sa vina

Sa te apuce strans de mana si in palma sa te tina

Arata-i ca ea e in tine si cu o singura culoare

O sa-ti mazgaleasca cerul, strigand tare: “Uite, ti-am facut un soare!”








sâmbătă, 8 octombrie 2011

Indreptar de nebunie. Pe-ntelesul nimanui


Sunt internata de vreo noua ani intr-o clinica de dezintoxicare. Nu e in orasul unde m-am nascut, nici macar, aici, in tara, e departe, mult prea departe. N-au vrut sa-mi spuna niciodata unde sunt de fapt. Ies din cladire si vad doar un camp urias, fara capat. Cateodata e liniste, cateodata aud un pian, cateodata imi tiuie urechea dreapta...mereu e dreapta.


Clinica se numeste S.C.R.I.S. Nu m-am intrebat niciodata de la ce vine, stiu doar ca-mi face bine. Au un fel de masinarie aici, in care, din cand in cand ne pun sa aruncam tot raul din noi, toate frustarile si mai ales tot veninul pe care-l acumulam zi de zi...iar pe partea cealalta ies niste foi albe pline de cuvinte negre, frumoase si importante.


Niciodata n-am inteles de ce scriu de nervi, de ce scriu doar printre lacrimi, de ce pot doar asa?

Niciodata nu mi-a venit sa scriu despre flori, fluturi, soare, despre partea frumoasa a iubirii..niciodata.

Niciodata n-am stiut sa fiu asa cum sunt acum, niciodata, pana acum...ceva vreme... nu mi-am surprins fata asta in oglinda. E urata, are fruntea incruntata, privirea otravitoare, mereu...absolut mereu suspicioasa, buzele strans lipite, de parca n-ar fi zambit niciodata. In spatele ochilor sunt niste galetuse mici pline cu lacrimi, sunt atat de pline incat incep sa se clatine, vrand disperate sa se verse. Dar nu, nu le las, le vars inapoi in mine, nu stiu in ce se transforma cand fac asta, dar in niciun caz in flori, fluturi, soare sau in...ceva frumos.


Ma striga. E timpul pentru tratamentul cu pastile. A fi trebuit sa ma externeze acum ceva vreme, dar starea mi s-a agravat, am luat drogul pe ascuns. Am vrut sa-i pun capat de atatea ori, in atatea nopti, dar n-am putut, am continuat sa mi-l administrez cu o satisfactie bolnava si inca o fac. Tocmai de asta m-au bagat la un tratament mai puternic pentru ca am inceput sa produc venin din ce in ce mai des iar asta, pe noi cei de aici, ne mananca pe interior, ne omoara, usor da' sigur.


Partea proasta, tragica si alarmanta e ca nici S.C.R.I.S.-ul nu mai e la fel, masinaria nu mai face fata, foile ies la fel de albe dar cuvintele sunt mult prea simple pentru mine, pacinetul cu nr 1305.


Ies sa ma intalnesc cu campul. E atat de frumos. El tace si imi zambeste. A venit toamna si e mai inchis la culoare dar la fel de frumos. E frig. Campul meu danseaza cu vantul. Stau nemiscata, desculta si ma uit la ei, e divin. Din cand in cand, in timpul valsului lor, imi arunca si mie cate o frunza galbena in par si le zambesc, le zambesc sincer, le zambesc iubire...cum o faceam atunci, demult.


Nu cred ca vreau sa plec de aici, nu, nu vreau. O sa raman in patul ala alb de la perete cu tiuitul din urechea dreapta care nu-mi mai da voie....sa aud pianul.


http://www.youtube.com/watch?v=3Qm--yiIzAE