marți, 4 august 2009

Emil Cioran - Pe culmile disperarii (fragment)


"A fi liric înseamnă a nu putea rămîne închis în tine însuţi. Această necesitate de exteriorizare este cu atît mai intensă cu cît lirismul este mai interior, mai profund şi mai concentrat. Pentru ce e liric omul în suferinţă şi în iubire? Pentru că aceste stări, deşi diferite ca natură şi orientare, răsar din fondul cel mai adînc şi mai intim al fiinţei noastre, din centrul substanţial al subiectivităţii, care este un fel de zonă de proiecţie şi radiere. Devii liric atunci cînd viaţa din tine palpită într‑un ritm esenţial şi cînd trăirea este atît de puternică, încît sintetizează în ea întreg sensul personalităţii noastre. Ceea ce este unic şi specific în noi se realizează într‑o formă atît de expresivă, încît individualul se ridică în planul universalului.
Cei mai mulţi însă devin în urma unor experienţe esenţiale, cînd agitaţia fondului intim al fiinţei lor atinge paroxismul. Astfel, oameni înclinaţi înspre obiectivitate şi impersonalitate, străini de ei înşişi şi străini de realităţi profunde, odată prizonieri ai iubirii, încearcă un sentiment care actualizează toate resursele personale.

Faptul că aproape toţi oamenii fac poezie atunci cînd iubesc dovedeşte că mijloacele gîndirii conceptuale sînt prea sărace pentru a exprima o infinitate internă şi că lirismul interior îşi găseşte un mod adecvat de obiectivare numai cu un material fluid şi iraţional."

VREI SA TE JOCI CU MINE?!


Crede ca sunt acolo unde m-a asezat, unde mi-a aratat, unde am ramas. Nu vede ca m-am ridicat demult si astept, in spatele lui lipita de perete, astept. Nu-mi simte pasii, nu-mi vede respiratia, nu ma aude clipind.




E jocul pe care l-a invatat demult iar timpul l-a facut campion. A aruncat zarurile ce s-au izbit zgomotos de peretii cutiei mele. Am tresarit si am stiu: a fost o dubla, mereu e o dubla iar el e in extaz. E profesionist la jocul amatorilor.




Acum a strans tabla, a adunat zarurile, s-a plictisit. Va mai juca maine si-n fiecare zi. E tarziu iar inainte de culcare trebuie sa duca globul de sticla intr-un loc sigur, unde nimic nu-l poate atinge. E globul nostru, l-am construit impreuna din cea mai frumoasa sticla, de fapt cred ca e cristal, asa-mi spune el mereu si nu cred ca minte. Cand a fost gata, fiecare dintre noi a pus in el cate o punga de cuvinte, doua plicuri de intrebari si doua sticlute cu sentimente, sigilate . Am inchis globul bine, bine si de atunci avem grija de el clipa de clipa.




Ma striga. Vrea sa-l ajut pentru ca nu poate sa-l care singur. Il tinem strans, aproape ca mainile ni se ating, dar asta nu conteaza acum. Pasim usor, crispati, mereu cu privirea in pamant pentru a ne asigura ca nu ne impiedicam de covor sau de vreun prag aparut din senin.
Ma uit in ochii lui, incep sa-i povestesc, imi face semn sa termin iar privirea imi tace. Il fixez din nou cu voce tare si-ncepe sa clipeasca agitat. Globul poate crapa chiar si din cauza glasului interior.




Maine e randul meu sa am grija de glob si ii aud frica. Crede ca o sa-l scap, ca o sa uit de el in geanta si cineva o sa-l tranteasca de podea. Am iubit cristalul acela inca de la inceput, l-am sters in fiecare zi, n-as fi permis sa se puna macar un fir de praf pe el! Acum insa, l-as face tandari! E lucrul care ne aduce impreuna pentru ca in el e parte din noi. Ne pune fata in fata, ne apropie si-n acelasi timp ne pune mana la ochi, ne leaga la gura si ne sugruma inimile.




A adormit. Il privesc, il ascult, il citesc si nu pot inchide ochii. Privesc in sus si vad tavanul cum vine spre mine. E negru, probabil de suparare pentru ca am spart putin mai devreme, clepsidra de pe noptiera. Nu vroiam sa aud cum se scurge timpul, nu acum. Am scos nisipul albastru din ea, l-am pus pe perna si am inceput sa desenez din el un ceas. Daca e facut din nisipul timpului ar trebui sa functioneze, insa cum vreau eu...inapoi.




Ma ridic inainte ca tavanul sa ma striveasca, iau tabla, zarurile si intru intr-o alta camera. El habar nu are ca eu stiu sa joc. Am invatat de la altii care credeau la randul lor ca sunt singurii care-l stapanesc si au aflat de el. Ma amuzam de fiecare data cand le vedeam pe fata aceeasi siguranta naiva.




Incep sa asamblez jocul. E foarte uzat, se vede ca a trecut prin mana multora pana sa ajunga la el. Sau poate a fost al lui de la-nceput dar a jucat zi de zi, ora de ora in cautarea dublei perfecte.
Vad tabla aproape stersa, zarurile scorojite si un pion il plus. Ma pufneste rasul. De-abia acum mi-am dat seama ca nu stie sa joace, n-a stiut niciodata! Nu ai cum sa joci cu un pion in plus, e regula de baza.
Il iau si il arunc cu putere, oricum n-o sa-i simta lipsa, n-a stiut niciodata ca e acolo desi l-a vazut mereu, l-a avut aproape. Aud un zgomot puternic, ceva s-a spart, s-a facut tandari.




Zambesc, ma ridic, intru in camera si ma apropii de patul in care el inca doarme. Ii sarut ochii si buzele mai apasat ca niciodata. Inca nu stie cata treaba are maine. Va trebui sa stranga fiecare ciob si mai ales sa puna pionul la locul lui.




Strang ceasul de pe perna, il bag in buzunar, zambesc din nou si ies din noaptea noastra fara sa trantesc usa.




Merg pe o bordura cu mainile intinse incercand sa-mi tin echilibrul. Vantul imi bate usor in fata si vrea parca sa ma dezechilibreze dar nu-l iau in seama. E o noapte frumoasa, pacat insa ca e imbracata in griul betonului, in par i s-au incurcat niste cabluri iar pe fata poarta machiajul mult prea strident al reclamelor luminoase.




Trecand pe langa o banca, simt o mana cum ma prinde, vrea sa ma opreasca si reuseste. Ma intorc usor si surprind o figura plina de siguranta naiva acompaniata de un zambet imens: “Vad ca doar noi mai bantuim prin parcul asta, hai aseaza-te aici si lasa-ma sa-ti explic. E foarte usor, o sa te prinzi imediat!” si continua sa vorbeasca in timp ce ridica tabla de joc pentru a-mi face loc langa el.

sâmbătă, 1 august 2009

Octavian Paler - Desertul pentru totdeauna (fragment)


"Să-mi pun ordine în amintiri? Poate că o s-o fac într-o zi, dacă mă voi bucura de răgazul necesar şi voi avea liniştea care-mi lipseşte acum. Deocamdată, m-ar interesa altceva. Aş putea consimţi că m-am iubit pe mine mai mult decât am iubit adevărul şi că, de aceea, sunt în măsură să confirm că regretele sunt uneori o formă, indirectă, de vanitate. De la contradicţia că regretele îţi permit să te crezi mai bun decât eşti până la convingerea că toate nereuşitele se explică prin faptul că nu ţi-ai utilizat cum se cuvine calităţile nu e decât un pas mic. Pe care eu l-am făcut. Probabil, inclusiv de ideea ratării s-ar cuveni să ne apropiem cu prudenţă. La urma urmei, lumea e plină de rataţi. Câţi ar putea spune că şi-au văzut împlinite toate aşteptările? Poate, e chiar o lipsă de modestie să declari: sunt un ratat! Ca să devii "ratat", trebuie să fi avut nişte visuri înalte, nişte ambiţii mari. Le-am avut? N-aş putea să jur. În schimb, acum, mi-ar fi mai uşor, cred, să vorbesc despre eşecuri pe care altă dată le-am ocolit sau le-am judecat superficial.

Chiar dacă nu mi-am dat viaţa la câini, mă tem că am avut o idee greşită despre mine. Prea romantică şi, mai ales, îmbâcsită de prejudecăţi."

Tu ce vezi cand inchizi ochii?


Inchid ochii si vad negru.


Negru. Negru e pianul care o iubeste atunci cand il atinge, pentru ca nimeni altcineva nu canta mai frumos decat ea. Sunt cuplul perfect iar din iubirea lor se naste piesa pe care n-o va stii nimeni,niciodata.
In fiecare zi pianul o asteapta sobru, in costumul sau negru, lucios, cu scaunelul special lustruit pentru regina lui. Imbraca vocea Monicai in acorduri calde si niciodata n-o lasa sa plece fara sa mai ceara un bis.


Negru. Negru e caietul vechi in care sunt trecute versurile mute,oarbe, infirme ce zac pe paturi albe de hartie.
Acolo stau piesele ce-si asteapta parintii adoptivi pe care Monica ii va alege cu atentie, publicul, admiratia si aplauzele puternice, imaginandu-si pe rand cata lume le va iubi.
Din cand in cand, de plictiseala, mai fac schimb de versuri si isi arunca peste umar, cuvinte sau chiar titluri intregi.


Negru. Negru e materialul greoi din care e confectionata cortina ce se ridica odata cu toate emotiile ei, atunci cand apare in fata lor, in fata oamenilor care adora sa o vada jucand, in fata publicului ei drag.
A intrat in pielea a zeci de personaje, a schimbat sute de costume si a invatat mii de replici pentru ca iubeste sa fie iubita de cei din jur.
Cel mai mult i-a placut rolul nebunei! A intrat in pielea ei imediat, a plans razand, a dansat frenetic, dupa care a cazut zgomotos la pamant lovind cu pumnul scena ce nu-i gresise niciodata iar publicul a fost in delir.


Negru. Negru e automobilul pe care si l-a achizitionat anul trecut. Intotdeuna si-a dorit unul negru. I se pare culoarea potrivita pentru o masina, culoarea elegantei. N-a fost usor,a scris, a compus si a cantat pe gratis multa vreme, a ramas in teatru nopti intregi dar a meritat pentru ca acum si-a indeplinit una dintre micile dorinte.

Daca in loc de masini s-ar fi circulat pe cai, Monica si-ar fi cumparat unul imediat, unul negru bineinteles. Dar cum asa ceva nu este posibil, ii place sa spuna zambind ca automobilul este calul care o duce acasa in fiecare seara.


Negru. Negru e parul lui pe care adora sa-l ciufuleasca seara de seara inainte de culcare. David e tot ce si-a dorit vreodata, sunt cuplul imperfect si asta ii face speciali. Amandoi urasc perfectiunea, acea imagine imaculata impusa de generatii vechi si traditii ale caror ecouri slabe inca se mai aud.
Mierea o inlocuiesc de multe ori cu zahar iar cand cutia de lapte e goala umplu paharul acela gol chiar si cu apa, fara probleme. Inca stiu sa iasa din tipare, inca mai stiu sa se redescopere in fiecare zi, inca stiu sa se accepte , insa un singur lucru nu si-l mai amintesc: cum era inainte sa se cunoasca.

Deschid ochii si vad alb, prea alb.

In acea dupa-amiaza directoarea era extrem de agitata, se afla intr-o intalnire importanta de mai bine de o ora. Mobilerul si ornamentele perfect albe ce impanzeau sediul impunator al firmei straluceau azi, mai tare ca niciodata, intocmai unei companii de organizat nunti ce se respecta. “Un Mariage de Reve” ocupa numarul unu pe piata fiind renumia pentru serile de neuitat oferite tinerelor cupluri ce apelau la serviciile ei.


Vizibil nervoasa, insa cu un zambet ce-i masca starea, directoarea ridica receptorul, forma interiorul si suna la receptie. Dupa cateva secunde secretara raspunse si inainte de-a apuca sa rosteasca perimatul “Buna ziua, Un mariage de reve, cu ce va putem ajuta?” sefa replica isterica:


-Monicaaa, te-ai apucat sa prajesti cafeaua cumva?! Am cerut doar o ceasca! Aaa si nu uita: mierea si laptele, doar stii ca domnul David nu o bea altfel, da?!


Fata, usor buimaca ce atipise pentru cateva minute cu capul pe birou, urca scarile, puse ceasca alba pe birou, in dreptul clientului care punea la cale impreuna cu directoarea, detaliile celui mai important eveniment al anului dar si al vietii lui. Imediat se scuza pentru intarziere, saluta politicos si iesi.


Isi trase scaunelul pentru a ajunge mai repede la tastatura alba, lucioasa a computerului unde scrise in doar cateva minute finalul scenariului unei telenovele proaste pe care acum, era sigura ca n-ar fi urmarit-o nici macar bunica ei.


Dupa ce scoase la imprimanta cele doua foi le inghesui alaturi de restul in agenda ei alba si noua plina de notite si task-uri, plus trei strofe atrofiate de vreme, asezate undeva pe ultima fila, pe care le compusese in secret, crezand ca va avea vreo ocazie sa le foloseasca sau sa le spuna cuiva.


Isi lua geanta,stinse luminile, se repezi la geam, trase draperia alba, greoaie si razand isteric avea impresia ca joaca rolul unei nebune, rolul vietii ei.


Ajunsa in statia de metrou, trenul tocmai trecea prin fata ei lasand-o in urma imbracata doar in rochia banalului, in care nimeni nu o recunostea da pai s-o mai si aprecieze ori aplaude. Se aseza usor pe scaun uitandu-se dupa urmatorul tren alb, calul inaripat ce urma sa o duca acasa, fiind singurul lucru pe care-l mai astepta.


Iubea noaptea si intunericul ei care, pentru cateva ore, o ducea acolo unde isi dorea.

Ajunsa acasa, inchise ochii, stranse pleoapele cu putere si se desprinse usor de realitatea ei stralucitor de alba ce-si plangea negrul zi de zi...




TU CE VEZI CAND INCHIZI OCHII?