luni, 15 noiembrie 2010

Ajutor! Ma inec in mine...


(Cat de jos tre' sa ajungi ca sa poti urca iar?)

Tot corpul mi s-a izbit de apa rece ca si cum as fi cazut direct pe o bucata de beton. Spatele si picioarele au inceput sa ma furnice si usor, usor betonul a inceput sa se-nmoaie, sa devina lichid si sa-mi invaluie trupul. Mii de cutite imi injunghie mainile, picioarele, fata iar numarul lor se inmulteste cu cat ma afund mai mult. Am ochii deschisi, sunt plini de verdele apei si de lumina felinarului ce a ramas neclintit pe pod....iar vocea aia schimonosita se aude din nou tinandu-si micul ecou diabolic de mana:

Cine sunt? Esti tu, definitia mediocritatii. Persoana care tace, care se teme, care amana, care uita, care nu spune de dragul altora. Esti inca una ca tine. Din material prost, cusut de mana, cu nasturi ieftini si croiala invechita.

Ce fac? Nu faci nimic. Agiti apele in jurul tau doar ca sa para ca faci ceva. Vorbesti doar ca sa nu taci. N-ai absolut nicio satisfactie. Nu contezi deloc si nimeni nu conteaza pe tine. Nu faci nimic si asta stii sa faci cel mai bine.

Ce vreau? Habar n-ai. Vrei multe si de fapt nimic. Vrei prea multe si n-ai nimic.

Pe cine iubesc? Iubesti oameni care te uita, care nu te iubesc, care te arunca de pe o zi pe alta fara sa se uite inapoi. Iubesti persoane care au ocazional nevoie de tine, care te afunda, care te pun mereu pe locul doi, trei, patru sau in viata carora n-ai niciun loc de fapt.

Cine ma iubeste? Cine stie?

E atat de rece si frig, atat de liniste si atat de departe. Aud inima, bate la poarta apei. Vrea sa intre, sa se aseze pe fundul ei, cu capul pe o piatra si sa taca, sa adoarma, sa se opreasca...a obosit. Corpul mi se leagana in hamacul asta de gheata care ma duce tot mai jos spre tacere, unde luminile se sting rand pe rand.

Incep sa vad:

"O mama tanara, cu trasaturi frumoase care-i citeste unei fetite blonde cu parul ondulat, cartea ei preferata.
Pe Sandy Bell intr-un televizor vechi in fata caruia fetita sta nemiscata si zambeste.

O sala de clasa luminoasa, o floricica albastra din hartie pe care scrie "I D", prinsa de o uniforma apretata....miroase a lemn proaspat lacuit.

O fata ce canta la cor si inima-i vibreaza.

Un creion verde, foarte tocit de cat a scris pe zeci de caiete.

O camera, patru pereti ce respira odata cu fata care sta intinsa pe jos cu privirea pierduta, un altar, un cuib o viata.
Un balcon plin de flori si perne pe jos, cu geamuri larg deschise, vant cald adie si lacul sclipeste inconjurat de lumini.
Un bunic care danseaza an de an, negresit, cu nepoata lui in mijlocul camerei, zambeste cu fata plina de lumina, plange si ii saruta mainile.

O fata prea tanara ca sa fie felicitata.

Niste randuri: "Multumesc pentru lucrurile minunate pe care le faci! Nu stiu de unde ai atata putere...sa te tina Dumnezeu!"


Talpile mi se lipesc de pietre...am ajuns la fund, am ajuns la timp. Nici linistea nu se mai aude aici...nici intunericul nu se mai vede. As vrea sa plang dar nu am unde...totul e apa...totul e sarat si rece.

Miroase a frezie, simt gust de turta dulce, inima mea s-a oprit dar totusi aud batai...nu's ale mele. Sunt in rochia neagra...scurtata, cu urechea dreapta lipita de cealalta inima a mea, am atipit cinci minute.

Deschid ochii, imping puternic nisipul si pietrele de sub picioarele mele, ma arunc spre inceput. Luminile incep sa apara si apa ma ridica cu o viteza uluitoare. Sparg acoperisul apei si trag in piept tot aerul fericirii...sunt sus...iar vocea frumoasa-mi spune:

Cine sunt? Esti oricine vrei sa fii! Esti omul puternic ce picteaza zambete pe fetele lor. Omul care poate ajunge oriunde, mai sus ca nimeni altcineva. Esti copilul soarelui care rade cand ploua, se plimba prin zapada si se topeste de bucurie cand vine primavara. Esti forta care se pregateste sa bucure milioane de suflete.

Ce fac? Cladesti un palat. Pui caramida cu caramida zi de zi, e palatul dorintelor tale.

Ce vreau? Vrei sa ajungi in sufletele lor. Sa-i faci sa planga razand, sa cada pe ganduri cu ochi tristi sa explodeze de fericire.

Pe cine iubesc? Iubesti un dans lent in mijlocul bulevardului, iubesti o margine de fereastra pe care doarme un sarut, iubesti niste foi mici pline de dorinte mari, iubesti, cum stii tu mai bine, tot ce vrei sa iubesti.

Cine ma iubeste? Te iubeste inima care bate anormal de tare,cateodata. Vocea pe care o auzi dimineata. Mana care te tine cand mergi pe tocuri, noaptea, intr-un parc cu vrajitoare.

Chiar daca stii sa-noti, atunci cand pleci in largul sufletului tau, fara vesta de salvare, fara sa spui nimanui si fara sa-ti cunosti bine apele, singurul care te poate salva esti doar tu. Cand iti faci bagajele si esti hotarat sa mergi in...largul tau, nu te gandi ca mergi intr-o croaziera, nu-ti lua lucruri scumpe, inutile greu de carat...te vor afunda si mai mult. Umple fiecare buzunar cu cele mai frumoase amintiri, in geanta ia-ti momentele speciale din viata ta iar intr-un servetel impacheteaza-ti putina iubire...o sa ai nevoie.

sâmbătă, 9 octombrie 2010

Buna, sunt Andrada si sunt dependenta de lacrimi



"Buna, sunt Andrada si sunt dependenta de lacrimi."

Asa s-a prezentat fata care mi-a atras atentia din primul moment, la cea dintai sedinta a Asociatiei Emotiilor Ascunse. N-as fi crezut. Inca de pe hol, in timp ce asteptam toti linistiti pe scaune, ea s-a facut remarcata. Zambea tot timpul, vorbea la telefon, se plimba, ne intreba pe toti cum ne cheama iar la final ne-a spus chiar si un banc. Parea o expozitie de emotii! Puteai vedea asta in ochii care-i sclipeau jucaus, in miscarile mainilor ce pareau a nu se mai opri din gesticulat si mai ales in zambetul pe care ti-l punea pe fata, fara a cere nimic la schimb.

Am intrat in sala, ne-am luat in primire locurile, fiecare cum a apucat, insa eu m-am asezat strategic, la nici doi metri departare de ea pentru a o studia. Nu reuseam sa-nteleg de ce e aici! Mi-as fi dorit sa fie prima care ne vorbeste despre ea, sa iasa in fata acum si sa-mi sugrume curiozitatea asta apasatoare, dar totusi, ma simteam bine ca era inca aici langa mine.

Am auzit zeci de povesti interesante, am aflat simptome, cauze si efecte, despre care nici nu stiam ca exista. Aici vin oameni dependenti de lucruri, gesturi, cuvinte care le genereaza tot felul de emotii sau dimpotriva le reprima. Miruna de exemplu e dependenta de plimbari de mana prin parc, Catalin intra in depresie daca nu ii arunca 2-3 reprosuri pe saptamana prietenei lui, chestie care ii face foarte rau dar nu se poate lasa. In schimb, Marius nu se vede traind fara cel putin un “te iubesc” pe luna…Am stiut eu de la-nceput ca tipul asta e cam ciudatel iar acum mi s-a confirmat.

Dupa aproape doua ore vine si randul Andradei, era penultima, iar eu dupa ea, bineinteles. Inainte de a iesi in fata, femeia in varsta cu ochi blanzi care asista sedinta, a oprit-o pentru a ne prezenta in cateva cuvinte cazul fetei cu zambet jucaus. Am inteles ca era cea mai complexa si grea dependenta, cea de lacrimi, pentru ca insuma zecile de cazuri de dinainte iar odata cu trecerea timpului netratarea afectiunii ducea la formarea unei masti invizibile, care o facea pe satena asta atat de simpatica, in viata de zi cu zi dar o si strangea foarte puternic, provocandu-i dureri si spre final o forma ciudata de amnezie….macar la ultima parte ne asemanam!

Andrada a inceput prin a ne povesti ca a lucrat timp de un an si jumatate intr-un restaurant, recent deschis, in cartierul unde locuia. A fost cea mai frumoasa perioada din viata ei, insa dupa ce s-a-mbolnavit patronul a dat-o afara. Dependenta de lacrimi o facea sa-si doreasca tot mai multe lucruri, de la o atingere neasteptata pe mana pana la o strangere in brate intr-un loc plin de oameni. De la o discutie amuzanta si fara sens pana la dialoguri mai serioase, planuri de viitor si multe altele. Stia ca nu le va primi iar asta o facea sa le cerseasca pentru a declansa lacrimile care nu intarziau niciodata la intalnire. Erau acolo pentru ea mereu, i se rostogoleau pe obraji in fiecare noapte, uneori si ziua. Incepuse sa iubeasca gustul lor sarat si adora sa le simta dansandu-i sub barbie. Dupa o vreme masca aia despre care ne-a zis si batranica mai devreme, a ajuns sa o sufoce facand-o pe fata asta sa-si reprime si ea emotiile. A tinut sa ne spuna ca forma asta a bolii e contagioasa, pentru ca ea a luat-o de la tipul cu care era atunci. Pe scurt, nici ea nu-si mai putea arata sentimentele, nu mai putea comunica deschis pana si gesturile si le controla.

Dupa parerea mea asta n-ar fi atat de grav, pana la urma si eu am aceeasi problema. D’asta am si venit aici, sa-mi aflu dependenta care ma face sa nu scot nimic la lumina, desi nu ma deranjeaza. Eu zic ca-i mai bine asa decat sa fii o carte deschisa! Ce naiba, nimeni nu trebuie, pana la urma sa te cunoasca foarte bine. Iar cat despre sentimente, daca sunt acolo, astea ar trebui sa vina asa in doze minuscule, dai putin cate foarte putin! Si pentru nevasta’ta pana la urma ce-i mult strica! Daca stau bine sa ma gandesc nici n-o sa deschid subiectul in fata astora! O sa le zic doar despre amnezia mea emotionala care ma termina, habar n-am de unde vine iar oamenii astia cred ca ma pot ajuta, nu neaparat sa-mi amintesc dar as vrea macar sa nu mai uit de acum inainte.

Nu apuc sa termin discursul, aproape academic, pe care mi-l spuneam in gand, ca o si vad pe Andrada facandu-mi semn zambitoare sa ies in fata. Ma pierd putin cu firea, imi revin, imi spun povestioara care a generat o stare de somnolenta publicului si nicio solutie concreta la problema mea. Dar mergand pe ideea ca si maine e o zi buna de vindecat amnezii, ma apropii cu pasi mici de scaunul Andradei, hotarat sa intru in vorba cu ea, sa ii aflu numele de familie pentru a o cauta pe facebook,normal, sau poate ii iau chiar numarul de telefon! Brusc ma opresc, si imi redirectionez pasii spre scaunul meu pentru a-mi strange lucrurile. M-am gandit mai bine si mi-am dat seama ca nu e potrivit sa o abordez asa din prima. Pare genul ala de fata careia ii plac povestile imbarligate, poeziile, baietii draguti care povestesc despre copilaria lor si alte chestii de genul asta la care sunt maestru, asa ca, o las pe sedinta urmatoare. Acum in schimb trebuie sa fug la treaba! Cand ai propria ta afacere nu trebuie sa-ti lasi prea mult angajatii nesupravegheati, mai ales daca faci ca mine si pe vremurile astea de criza iti deschizi un restaurant.

duminică, 22 august 2010

CARTEA (I) Regulile nescrise ale unui nestiutor ce-ar vrea sa stie


Cred ca treaba asta cu scrisul unei carti o am din momentul in care am invatat sa citesc, cu vreo doua decenii si niste ani in urma. Scrisul propriu-zis a venit dupa citit si nu din cauza vreunei incapacitati la nivel mental ci a uneia…”manuale” cred ca i-as putea spune, oricat de dubios ar suna. Pe scurt: scriam mai urat ca dracu!” Acum, eu nu stiu cum scrie asta cu care ma compar, dar dupa logica simpla: “bai, daca el e malefic si nasol, atunci toate lucrurile pe care le face sunt urate! “ Deci s-a hotarat: dracu scrie foarte urat dar nu mai urat decat mine!

Eh si dupa niste ani in care am reusit macar eu sa-mi inteleg scrisul, pentru a-l putea descifra si altora, dorinta aia veche a revenit, in momentul in care am citit cartea mea de suflet, ziceam eu atunci, pe la 14 ani, “Manon Lescaut” de Abatele Prevost. Chestia s-a amplificat dupa un timp, odata cu citirea descrierii mortii, personajului principal din cartea lui Goethe “Suferintele tanarului Werther”. Cel putin pentru mine, Goethe a fost geniul suprem in momentul ala! Sa descrii in cuvinte pe o hartie, ataaat de vizual, aproape palpabil, moartea unui om…e fabulous.

Cireasa de pe tort a venit anul trecut, am impresia ca prin toamna cand a inceput isteria cu “mirobolantul” bestseller Gargui! In drumul spre birou vedeam cel putin 5 panouri si 2 billboard-uri cu faimoasa opera, plus interminabilele concursuri pe radio la care, daca raspundeai la-ntrebarea: “Care este titlul cartii Gargui?” Surpriza! Castigai un exemplar! Ieeee!

Reactia mea a fost una de respingere totala. Primul gand a fost: bani multi, foarte multi, bagati in PR si campanii de marketing! N-ai cum sa mai rupi lumea-n doua, in zilele noastre, cand s-a scris despre absolut toate subiectele, luate si alea pe mai multe parti, cu “romanul unei iubiri ce supravietuieste iadului pamantean si transcede limitele temporale”! Poftim?!

Bineinteles ca am gandit-o foarte prost si imi dadeam seama cat de prost o fac in timp real! (normal ca s-a scris, se scrie, se va scrie si se va vinde iubirea pana o sa crapam cu totii in gasca) doar ca era singurul meu argument , la momentul ala de a “ingropa” cartea cu (asa cum scria pe panouri) un debut exceptional. Motivul exact pentru care refuzam romanul asta, involuntar si inconstient, aveam sa-l aflu ceva mai tarziu.

La nici doua luni, in preajma Craciunului, ma plimbam prin Diverta cautand o carte, n-aveam idee ce caut dar stiam ca tre’ sa-mi fac si eu un cadou. In tot timpul asta Garguiu’ imi sufla in ceafa. Ma-ntorceam cu spatele ca sa nu ma mai fixeze si-mi aparea-n fata…era peste tot! Dupa o scurta discutie cu mine, imi zic: “Frate, o cumpar!” motivele? Pai…1. Trebuie sa-nteleaga si neuronul meu singur si plictisit, care sunt ingredientele miraculoase ale unui asemenea succes in epoca noastra agitata! 2. Ma interesa la momentul ala subiectul sufletelor care se intalnesc si-n alta viata… 3. Hai sa ma fac frate cu dracu, nu pana trec puntea ci pana vad cam ce se afla pe partea lui de mal.

Ating volumul cu titlul scris…in flacari, il intorc si langa 7 randuri de biografie (da 7 randuri!) imi zambea smechereste, dintr-o poza mica, prea tanarul si talentatul scriitor, pe numele sau de star porno (asta mi-a fost primul gand si culmea ca personajul principal al cartii chiar e regizor si actor de filme porno) Andrew Davidson!

La inceput m-a atras, m-a facut sa citesc din ce in ce mai mult si bine am facut! In aproape 2 saptamani ii dovedesc cele aproximativ 500 de pagini iar la final ma gasesc….plina de nervi, la un pas de a arunca pe geam cartea “bestselleristului” si fara niciun raspuns la “marea” mea problema cu sufletele care se intersecteaza si-n alte vieti.

Personajul principal masculin, ars pe tot corpul foarte grav, la un pas de moarte iar ea putin dusa cu capul. Pana aici minunat! am observat ca autorul s-a documentat in detaliu despre arsurile corporale extrem de grave si mai mult sau mai putin, despre schizofrenie, afectiunea tipei din roman.

Primul moment deranjant a fost cand tipa (dezaxata sculptorita de garguie) incepe sa-i citeasca arsului, aflat pe patul de spital, “Infernul” lui Dante Aligheri. Nu asta ar fi problema, numai ca autorul nostru frumusel nu se opreste aici si incepe sa-l duca pe amaratul asta parjolit, ex porno star, exact pe drumul prin infern al lui Dante!! Wtf?! Io-nteleg ca asa s-au umplut cam multe pagini pentru ca trebuiau sa iasa aproape 500 la numaratoarea finala si mai inteleg ca prin propria lui “carte” Davidson trebuia sa spuna lumii ca el a citit capodopera lui Aligheri si ca acum e un zeu al culturii generale…dar deja era prea mult! Ce m-a amuzat teribil a fost faptul ca la finalul “cartii” mai sunt 2 pagini si ceva, deasupra carora troneaza scris frumos: “Ghid de lectura” (Ce ma??!!pentru ce lectura?!) unde el zice asa “cartea fiind evident construita pe modelul celebrei opera dantesti”! Foarte haios….

Daca aveati impresia ca “atata lucru” m-a isterizat…va-nselati! Partea misto d’abia acum avea sa vina.

Pentru ca nu ma consider un cititor normal din simplul motiv ca vad involuntar cartea si din alte perspective, o alta chestie mi-a scartait zgomotos in minte: manastirea germana Engelthal! Aceasta manastire e unul dintre cele mai importante locuri unde se petrece actiunea “romanului” Gargui, foarte bine construita in cuvinte, la fel si personajele ce o populeaza. Asa ca mi-am zis simplu: “bai frate, daca baietasu’ asta aproape a rescris, pe scurt, o opera literara celebra, si-a numit cartea dupa niste statui foarte bine cunoscute iar naratorul “cartii” e un star porno…oare sa fie el in stare sa-si imagineze manastirea asta frumoasa si sa-i dea numele asta care-ti face cel putin 2 noduri la limba?!

Eeeh dragii mei, dupa o cautare amanuntita: Surprizaaa! Manastirea medievala Engelthal e cat se poate de reala, aflata in Germania, in Nuremberg mai exact, are o istorie impresionanta etc etc, nu stau sa va plictisesc. Numai ca autorul asta obosit, ca sa fie treaba treaba, nici macar nu a construit niste personaje care sa se zbenguie prin manastirea asta…ci a dat un copy/paste!! In viata reala Sora Christina Ebner si sora Gertrud sunt doua personalitati importante care, intr-adevar au scris niste carti impresionante si da! au trait la Engelthal! Iar astea sunt doar doua exemple… Si ca o paranteza…eu stau sa citesc Freud pentru un viitor personaj extrem de complex…uau! Iar gigolo asta e bestsellerist…plus ca s-a documentat…auziti aici: 7 ani! ce caterinca! Oricum imi place mult cum mai zice el la final, in frumosul “Ghid”: “cartea abunda de asemenea “chei” de lectura”! Beton! Pai hai ca iau si eu un manunchi d’asta de chei si pana de Revelion am 4 romane…in sertar.

Deci reteta e simpla:

-iau un antrenor de fitness (personajul meu principal nu e asa potent ca sa fie si porno star)

-il duc la gradina zoologica de unde scapa un leu, il mesteca p’asta bine si omu’ ramane paralizat pe viata si decupat pe ici pe colo

-dragu’ de el incepe sa viseze, la spital, ca trece prin toate chinurile crestinilor pe vremea cand au fost starpiti de romani…nu numai din cauza intamplarii cu leul ci si pentru ca o sifilitica ii citea din Quo Vadis in fiecare zi, langa pat

-tipa era maniaco- depresiva si noaptea picta ochi beliti de lemur la metrou’ de la Obor

-in plus, ea stia ca ei doi s-au intalnit intr-o viata anterioara, la Manastirea Sucevita, unde ea tesea covoare si el…le-mpaturea….

Acesta ar putea fi viitorul meu bestseller: “Lemurianul inflacarat”! pam pam!

Intr-o concluzie seriosa, in maxim 2 ani voi scrie o carte pe bune iar pentru asta, cine isi doreste sa faca acelasi lucru sau doar sa asiste la “chinurile facerii”, poate sa urmareasca de acum, postarile mele saptamanale, aici pe “ceasca plina de ruj” Promit sa nu ma ghidez dupa nicio regula prestabilita ci sa descopar si eu treptat cum se scrie un roman, de fapt.

duminică, 1 august 2010

REPROS LA O ADRESA! (text fara poveste si figuri de stil sau…de tot felul)

Cand zici ca viata e scurta, ar fi bine sa crezi si sa simti asta , nu doar s-o spui ca sa pari putin mai destept si mai profund decat persoana in fata careia te vaiti patetic.

Te plangi zilnic de ce nu ai, de ce nu poti…de fapt te plangi de ceea nu vrei sa ai pentru ca nu-ti dai voie sa visezi, sa zambesti cu privirea pierduta. Te lovesti clipa de clipa de bariere inexistente, de stalpi pe care doar tu ii vezi pentru ca, normal, tu i-ai infipt bine acolo, in drumul tau, numai ca sa ai ce-nsira a doua zi la birou, colegului mult mai blazat decat tine.

Ai un post banal intr-o banca dar de fapt ai visat mereu sa…nu stiu…sa dansezi! Iar tu nu esti in stare nici macar sa te inscrii la un amarat de curs, care te-ar umple de bucurie de 2-3 ori pe saptamana. Ti-ar schimba viata, ai zambi mai des, ai fi tu.

Te jignesti singur! Iti umilesti persoana cel mai mult in momentul in care te intrebi “…pai…si ce-o sa spuna Marcel de la 5 cand o sa auda ca vreau sa fac asta?!”

Te minti intr-un mod ordinar cand iti spui, cu aceeasi fata trista, cu care daca te-ai vedea-n oglinda te-ai scuipa singur, “dar nu am bani acum…”. In schimb, acei bani cu care ti-ai plati bucuria asta frumoasa, ii cheltui pe 2 mese in oras, 3-4 drumuri cu taxiul si o “superba” seara in club, ca na, dupa o saptamana “groaznica” la birou, tre’ sa te relaxezi si tu si sa-ti “rupi creierii” cu niste shoturi si alte cateva pahare de whisky.

Si totusi…cea mai rea dintre toate, aia care-ti mananca sufletul putin cate putin, te ia usor in brate, zambeste perfid, cand vede cum trec anii peste tine iar cand e sigura ca nu mai ai ce face, te proiecteaza... cu curu-n balta, e AMANAREA.

Cel mai “misto” e cand astia intre 20 si 25 de ani, mai ales, spun “LASA,nu acum, poate dupa Revelion, poate peste 2 luni,poate poate. LASA ca mai am timp…” Nu, fratilor nu mai aveti timp, niciodata nu avem timp de lasat in urma! Daca esti smecherul care a inventat masina timpului sau norocosul ale carui zile se mai repeata, asa din cand in cand, atunci randurile astea nu sunt pt tine…dar stiu si stii si tu foarte bine ca nu esti!

Nimeni, dar nimeni nu te va doboara in viata asta mai mult decat o vei face tu!

Acum, dupa ce ai citit “pilda penibila” care probabil te face sa casti, rapeste-ti un minut din pretiosul timp si imagineaza-te, incercand sa intri cu totul in urmatoarea situatie:

De cand te stii ti-ai dorit sa mergi pe munte, sa urci pe tot felul de carari in mijlocul naturii dar nu ai gasit momentul potrivit, ti-ai dorit sa pictezi dar totusi n-ai facut-o, ti-ai dorit sa devii avocat dar ai zis ca e prea mult pt tine, ti-ai dorit sa sa fii actor dar ar fi ras 2-3 prieteni si ai renuntat, intotdeauna ti-ai dorit sa inveti sa canti la pian, sa zicem, dar cum tu nu cunosti nicio nota, te-ai fi facut de ras si oricum n-ar mai fi avut cine sa te invete la varsta asta.

Cu cel putin o dorinta de genul asta in suflet, imagineaza-ti acum ca locuiesti in subsolul unei cladiri pentru ca n-ai cum sa te intretii. Gandeste-te ca 1 milion de lei pentru tine inseamna o avere, ca acum doi ani ti-ai pierdut ambele picioare intr-un accident iar acum doua ore tocmai ai aflat ca mai ai cel mult doua luni de trait. Sinistru nu?

Toata polologhia de mai sus e scrisa pentru aia/alea care au un venit mai mult decat decent, care sunt perfect sanatosi/sanatoase, care stau intinse-n patul lor mare cu un telefon destept in stanga, pachetul de tigari in drepata si cu laptopul in brate, in timp ce se uita pe net, cu lacrimi in ochi si bale-n coltu’ gurii, la oameni care fac ce si-ar dori si ei sa faca, de fapt. De ce n-o fac? De prosti.

joi, 1 iulie 2010

Si tot atatea...


Si tot atatea litere mai ai de scris cu el

Pe nisipul moale, in apa si pe cer

Cu lingurita-n cana, cand dimineata-I rece

Cu buzele pe perna, pe timpul care trece


Si tot atatea cifre cu el mai ai s-aduni

Zgariati usor podeaua cu clipe,zile,luni

Imparti un soare albastru in mii de firicele

Ce stau cuminti in ceasuri, pe mese si noptiere


Si tot atatea visuri cu el ai de pictat

Pe panza aspra, tare, pe strada si pe pat

Sa le agati de nori, cand ploaia sta s-apara

Ca sa ii pice-n suflet pe frunte si pe geana


Si tot atatea zambete tre’ sa mai nasti cu el

In ochi frumosi si limpezi de frunza si de lemn

Pe gura care tace cand tu vrei sa asculti

Si-ti povesteste-nchisa atunci cand o saruti


Si nicio lacrima sarata in dar n-o sa-ti mai dea

Si nicio ceasca de tristete n-o sa-I mai lasi sa bea

Toti fluturii din lume din voi nu vor pleca

Si tot atatea raze….cand ploua… vor cadea