Crede ca sunt acolo unde m-a asezat, unde mi-a aratat, unde am ramas. Nu vede ca m-am ridicat demult si astept, in spatele lui lipita de perete, astept. Nu-mi simte pasii, nu-mi vede respiratia, nu ma aude clipind.
E jocul pe care l-a invatat demult iar timpul l-a facut campion. A aruncat zarurile ce s-au izbit zgomotos de peretii cutiei mele. Am tresarit si am stiu: a fost o dubla, mereu e o dubla iar el e in extaz. E profesionist la jocul amatorilor.
Acum a strans tabla, a adunat zarurile, s-a plictisit. Va mai juca maine si-n fiecare zi. E tarziu iar inainte de culcare trebuie sa duca globul de sticla intr-un loc sigur, unde nimic nu-l poate atinge. E globul nostru, l-am construit impreuna din cea mai frumoasa sticla, de fapt cred ca e cristal, asa-mi spune el mereu si nu cred ca minte. Cand a fost gata, fiecare dintre noi a pus in el cate o punga de cuvinte, doua plicuri de intrebari si doua sticlute cu sentimente, sigilate . Am inchis globul bine, bine si de atunci avem grija de el clipa de clipa.
Ma striga. Vrea sa-l ajut pentru ca nu poate sa-l care singur. Il tinem strans, aproape ca mainile ni se ating, dar asta nu conteaza acum. Pasim usor, crispati, mereu cu privirea in pamant pentru a ne asigura ca nu ne impiedicam de covor sau de vreun prag aparut din senin.
Ma uit in ochii lui, incep sa-i povestesc, imi face semn sa termin iar privirea imi tace. Il fixez din nou cu voce tare si-ncepe sa clipeasca agitat. Globul poate crapa chiar si din cauza glasului interior.
Maine e randul meu sa am grija de glob si ii aud frica. Crede ca o sa-l scap, ca o sa uit de el in geanta si cineva o sa-l tranteasca de podea. Am iubit cristalul acela inca de la inceput, l-am sters in fiecare zi, n-as fi permis sa se puna macar un fir de praf pe el! Acum insa, l-as face tandari! E lucrul care ne aduce impreuna pentru ca in el e parte din noi. Ne pune fata in fata, ne apropie si-n acelasi timp ne pune mana la ochi, ne leaga la gura si ne sugruma inimile.
A adormit. Il privesc, il ascult, il citesc si nu pot inchide ochii. Privesc in sus si vad tavanul cum vine spre mine. E negru, probabil de suparare pentru ca am spart putin mai devreme, clepsidra de pe noptiera. Nu vroiam sa aud cum se scurge timpul, nu acum. Am scos nisipul albastru din ea, l-am pus pe perna si am inceput sa desenez din el un ceas. Daca e facut din nisipul timpului ar trebui sa functioneze, insa cum vreau eu...inapoi.
Ma ridic inainte ca tavanul sa ma striveasca, iau tabla, zarurile si intru intr-o alta camera. El habar nu are ca eu stiu sa joc. Am invatat de la altii care credeau la randul lor ca sunt singurii care-l stapanesc si au aflat de el. Ma amuzam de fiecare data cand le vedeam pe fata aceeasi siguranta naiva.
Incep sa asamblez jocul. E foarte uzat, se vede ca a trecut prin mana multora pana sa ajunga la el. Sau poate a fost al lui de la-nceput dar a jucat zi de zi, ora de ora in cautarea dublei perfecte.
Vad tabla aproape stersa, zarurile scorojite si un pion il plus. Ma pufneste rasul. De-abia acum mi-am dat seama ca nu stie sa joace, n-a stiut niciodata! Nu ai cum sa joci cu un pion in plus, e regula de baza.
Il iau si il arunc cu putere, oricum n-o sa-i simta lipsa, n-a stiut niciodata ca e acolo desi l-a vazut mereu, l-a avut aproape. Aud un zgomot puternic, ceva s-a spart, s-a facut tandari.
Zambesc, ma ridic, intru in camera si ma apropii de patul in care el inca doarme. Ii sarut ochii si buzele mai apasat ca niciodata. Inca nu stie cata treaba are maine. Va trebui sa stranga fiecare ciob si mai ales sa puna pionul la locul lui.
Strang ceasul de pe perna, il bag in buzunar, zambesc din nou si ies din noaptea noastra fara sa trantesc usa.
Merg pe o bordura cu mainile intinse incercand sa-mi tin echilibrul. Vantul imi bate usor in fata si vrea parca sa ma dezechilibreze dar nu-l iau in seama. E o noapte frumoasa, pacat insa ca e imbracata in griul betonului, in par i s-au incurcat niste cabluri iar pe fata poarta machiajul mult prea strident al reclamelor luminoase.
Trecand pe langa o banca, simt o mana cum ma prinde, vrea sa ma opreasca si reuseste. Ma intorc usor si surprind o figura plina de siguranta naiva acompaniata de un zambet imens: “Vad ca doar noi mai bantuim prin parcul asta, hai aseaza-te aici si lasa-ma sa-ti explic. E foarte usor, o sa te prinzi imediat!” si continua sa vorbeasca in timp ce ridica tabla de joc pentru a-mi face loc langa el.
cat de adevarat e ce zici aici... toti se pastreaza intr-un glob de cristal din pacate... cand se trezesc e prea tarziu de multe ori.. pacat de aceia ce nu lupta si nu se elibereaza de toate sforile oricum deja putrezite de mult,..
RăspundețiȘtergere