luni, 19 decembrie 2011

Actor pentru o zi. O zi pentru totdeauna.

11:00 (cu 8 ore inainte)

Azi e?! Da, azi e! Cum a trecut timpu' atat de repede? Parca mai erau 3 luni pana azi! M-am trezit, mi-am pus intrebarile astea rand pe rand si m-a luat un tremurat interior, o agitatie frumoasa care, de altfel, nu imi dadea voie sa mananc, sa gandesc limpede...sa nimic. Ma duc la baie si raman in fata oglinzii ca o statuie, aproximativ juma' de ora...ma uitam foarte adanc in ochii mei. Incep sa ma stramb, sa-mi schimonosesc fata, sa scot limba, sa mimez un urlet, sa mimez cea mai adanca tacere, din ochi...si-mi spun in gand “tot ochii! Ei fac totu'! Ca-n orice situatie din viata asta!” Vad cat e ceasul, ma panichez, incep sa strang hainele, sa-mi fac bagaju', ma gandesc de 149847347 de ori la ce trebuia sa iau de acasa si...ies pe usa. Ah TEXTUL! Futu'ti textu'...Alino! Da' il stii dejaaa! De ce sa-l mai iei?! Deci nu te intorci din drum...ca e cu ghinion!” Clar nu m-as fi-ntors din drum pt nimic in lume chiar daca nu sunt superstitioasa...iar daca ma-ntalneam pe drum cu o pisica neagra.....nu ma continui din respect pentru toti iubitorii de pisici, in special negre...Oricum luasem taxiu'.


13:00 (cu 6 ore inainte)


Am ajuns! Cobor scarile usor, ma intalnesc cu lumea, lumea mea de atunci. Imi iau bineinteles cappuccino cu scortisoara, ne asezam toti patru in jurul mesei si incepem sa repetam textul. Caterinca, rasete, tigari multe si tremuratul care era inauntru, la locul lui. Incep mesajele “Tin pumnii! Pup, fara emotii!”, “Bafta!”, “Dragii mei, multa bafta in seara asta, sa aveti public bun si sa fiti talentati asa cum va stiu eu, va pup!” Zambesc lung, imi sterg repede zambetu' de pe fata si-mi zic: “Tre' sa scap de telefon!”


15:00 (cu 4 ore inainte)


Ne urcam pe scena, repetam miscarea, repetam miscarea cu muzica, repetam miscarea cu lumini si muzica....panica si ceasca a doua de cappuccino cu scortisoara. Nu-mi place cum ma aud, cum imi suna vocea, era gatuita. Nu puteam sa tip (asta cerea rolul) dar ii asiguram pe ai mei colegi ca in spectacol voi tipa...superb. Imi spuneam in gand: "Cata incredere au oamenii astia in mine! Cat de inconstienta sa fiu, cat curaj nebun sa am, sa le spun ca in momentul specacolului (primul din viata asta scurta a mea) voi da de 10 ori mai mult decat la orice repetitie...din zecile pe care le facusem?! Cam cat? Eehh uite cam atat...de nebuna...

Ma uit la ceas, era 16:00 si atunci vine primul gand tampit “n-as putea sa fug acasa, sa ma bag in pat, cu patura-n cap si sa stau acolo o zi, doua, o saptamana...oricat?” Raspuns: Teapa! Nu!.


17:00 (cu 2 ore inainte)


Ajunge Oana, cea mai buna prietena a mea. O pup tare, tare, zambesc fals, incerc sa par calma si ii pun in brate listele cu invitati si locurile fiecaruia, ii lipesc telefonul mobil de mana si ii spun “ia-l, raspunzi tu , sa nu-l mai vad si mi-l dai dupa, te iubesc!” Fug in spate si imi pun intrebarea care ma bantuia de 2 saptamani: “sa dau peste cap un shot de tequila sau nu?”....nu gasesc raspuns, inca.


18:00 (cu o ora inainte)


Aud din spate vocile oamenilor care incepusera sa vina. Forfota, vorbaraie multa, pahare si doua picioare care simteam ca se-nmuiau de la minut la minut mai tare. Ajung televiziunile, ne iau la interviuri, ajunge o jurnalista de la un ziar, ma ia la intrebari....nu mai intelegeam ce se intampla desi, in paralel, ma ocupasem personal de toata promovarea evenimentului. Eram obisnuita sa stau in spatele artistului, sa-l imping pe el/ea in fata camerei la interviuri, sa-mi dau cu parerea despre hainele pe care le purta inainte sa urce pe scena, sa stau intr-un colt sa aplaud! Cu asta ma ocupam si ma ocup in continuare.....si acum?! Ce dracu' fac aici?! Ma schimb, imi pun rochia, imi desfac parul, incep sa seman cu Ana. E 18:45...ma inchid in toaleta si incepe furtuna in capul meu, incep sa pice intrebari grele si reci: De ce fac asta? Ce mi-a trebuit? Daca uit textul? Daca ma blochez? De ce a trebuit sa fac atata tam tam? De a trebuit sa sa fac o campanie de promovare, sa mergem in emisiuni sa anuntam premiera?! De ce trebuie sa fie ai mei in sala? Daca omul de la lumini si sunet uita cand intram in urmatoarea scena, daca intarzie sau baga prea repede vreuna dintre melodii?! O sa li se para prea violenta piesa?! Daca lesin? Tre' sa jucam o scena a violului! Dumnezeule, daca n-o sa iasa? Sau o sa fie prea apropiata de realitate si publicul va fi socat...poate scarbit!! Aaaaaaaaaaaaaa! STOP!

Ies din toaleta dau shotul de tequila peste cap....macar eram linistita ca raspunsul la-ntrebarea asta parea ca-l gasisem. Era deja 19:00, ora anuntata pe afis. Ma uit printre perete si un panou...nu numai ca scaunele erau toate ocupate dar vedeam foarte multi oameni care stateau in picioare....imi apare pe fata primul zambet isteric.

Ne sfatuim, stabilim ca intram la 19:30....mai am o o jumatate de ora....mai aman putin, sunt fericita.


19:00 (cu jumatate de ora inainte)


Trebuia sa intru plangand si vroiam sa o fac real, nu cu ceapa-n ochi sau apa pe fata! Stiam sa pot, imi iesise la repetitii, trebuia s-o fac si acum, asa ca intru inapoi in toaleta. Ma sprijin cu mainile de chiuveta, aproape-mi lipesc nasu' de oglinda si ma privesc fix in ochi, o cautam pe Ana. Incep sa ma gandesc la toate lucrurile, senzatiile, momentele care m-ar fi facut sau chiar ma faceau sa plang in orice alta zi. Ma afund si mai mult, ma duc si mai adanc si mai jos, mult, mult, minute-n sir....incepe sa ma manance nasu', mi se-nrosesc ochii si tip, in gand, la mine “Haaai mentine gandu' ala trist si urat, stai acolo, stai acoloooo!” Las capu'-n jos, incep sa-mi curga siroaie de lacrimi, ridic privirea si-n oglinda ma uit fix in ochii Anei, venise...


19:30.....


Aud piesa de inceput, se sting luminile si odata cu ele inchid si eu ochii. Spun rugaciunea mea de suflet, deschid ochii si printre lacrimi incep sa-mi urlu primele replici intrand pe scena (asa trebuia). Ma trezesc pe jos, in mijlocul scenei...nu mai aveam cum sa dau inapoi si nici nu vroiam. Ma chema Ana, simteam disperarea unei fete de 17 ani rapite, batute, tarata pe jos intr-un loc luminat in rosu pe care nu-l cunostea si trantita pe o saltea jegoasa. Simteam caldura reflectoarelor, simteam 200 de oameni, de fapt 400 de ochi atintiti asupra mea...auzeam cateva respiratii iar emotiile disparusera fara sa-nteleg cum. Atunci am inteles ca acolo trebuia sa fiu, nu acasa sub patura, nu in alta parte ci pe lemnul ala lucios de sub picioarele mele. Tot atunci furtuna aia din capul meu, de mai devreme, cu toate intrebarile ei reci si grele, fugise mancand pamantu'!

Totul s-a intamplat foarte repede, piesa a curs firesc, textul a fost la locul lui...in capul meu iar omul de la lumini si sunet merita un premiu! Am iesit toti din scena...s-au aprins luminile si au inceput aplauzele In momentul ala am simtit o mana care ma impingea de la spate ,in timp ce o voce imi spunea “Hai, hai du-te! Du-te inapoi la aplauze!” Zic: “Noooo, nu ma duc nicaieri!” dar era prea tarziu...deja fusesem impinsa. Multa lumina care ma orbea in cel mai frumos mod, cateva fete dragi, poate prea multe aplauze si 2-3 fluieraturi. Am iesit toti patru, impreuna, ne-am strans tare de maini, am mers in spate, ne-am luat in brate, ne-am pupat si mi-am zis “Gata, asta a fost?!”....



.....Da. Asta a fost 30 ianuarie 2011, premiera piesei “Anunt: Vand femei!”, scrisa de Diana Vlase si regizata de Dan Ursu. O piesa moderna despre traficul de carne vie, despre naivitatea unor adolescente, despre cruzimea proxenetilor, despre niste vieti distruse. O piesa ce a facut facut parte din campania impotriva traficului uman, alaturi de Agentia Nationala Impotriva Traficului de Persoane. Au urmat alte spectacole, de fiecare data in alt oras. Poate cel mai coplesitor moment a fost cel de la Cluj cand am jucat intr-o sala de teatru uriasa..Nu avusesem inspiratia sa ma uit printr-o crapatura a cortinei, inainte, sa vad daca s-a strans lumea si am asteptat pana in secunda in care am intrat.... Erau 600 de persoane (am aflat ulterior)....am inlemnit...momentul ala m-a coplesit si intr-o fractiune de secunda mi-am spus: “Daca cedezi si dezamagesti marea asta de oameni n-o sa ti-o ierti niciodata!” Mi-am revenit imediat, emotiile mari au fugit dar le-au lasat p'alea bune acolo unde le era locul.



Senzatia de acolo, din locul ala, de pe scena...nu se compara cu nimic.

Atunci cand esti foarte indragostit si totul e bine, frumos...parca e prea mult, poate esti prea fericit. Ai cateodata gandul ala ca “va trece cumva, n-o sa ramana la intensitatea asta mereu” si asa si e.


Cand suferi tare, cand se termina cu dragostea si tot ce mai implica ea, parca e prea rau. Prea-ti vine sa-ti smulgi paru' din cap, poate sa te dai si cu capu' putin de pereti... nasol.


Dar in momentele alea, pe scena ai tot, absolut tot ce-ti trebuie in doze perfecte. Nimic nu se compara cu asta! Ai iubire, teama, admiratie, invidie, priviri pline de laude, priviri pline de critici, ai cea mai frumoasa iniste, ai cea mai mare agitatie....ai tot. Iar cand s-a terminat, nu ramai cu regrete, cu amintiri urate ci doar cu gandul: “Hai, cand incepe din nou?!! Mai vreau o zi la fel! O zi pentru totdeauna!”


Multumesc din tot sufletul: Dan, Diana, Teo si Dutzi :)



Un comentariu:

  1. Felicitari! Imi place stilul tau de a scrie!

    O sa te adaug in Blogroll-ul meu, daca se poate:)

    RăspundețiȘtergere