Confesiunile unei slabanoage

De cand cu locu' asta unde insir cuvinte de tot felul, mi-am propus sa scriu pentru mine,in primul rand, lucruri pe care vroiam sa le-ndrept si pe care, dupa ce le vedeam scrise, automat le schimbam in bine. Mi-am propus sa ma rezum la texte cu idei incurcate pe care sa le inteleg eu si maxim inca doua persoane, sa nu scriu despre subiecte cotidiene si sa n-am o exprimare normala, de zi cu zi....dar pare ca uneori tre' sa mai schimbi foaia.

Saptamana asta am avut o intalnire destul de ciudata si apasatoare. Intr-o anumita conjunctura, legata de job, am cunoscut o femeie care emana un munte de energie negativa. I-am intalnit inca de la-nceput privirea serioasa, i-am vazut fruntea incruntata iar cand a deschis gura...au inceput sa sara numai cuvinte ametite de otrava. Am stat, am analizat-o cat de cat si prima concluzie a fost: “bai, poate o avea o problema sau mai multe, care au adus-o in starea asta de frustrare si rautate”....stare pe care incerca sa si-o mascheze fara succes.

Tipa, din pacate, avea niste kg in plus, ceva mai multe (fara vreun motiv medical) si de aici problema ... Desi era o conversatie work-related, la fiecare 5 propozitii trebuia sa auzim de la ea cuvinte si expresii de genu': dieta, grasa, e greu, nu pot + critici absolut din senin la adresa catorva femei care au avut nenorocul de-a trece pe langa masa nostra in timpul ala.

Spre finalul intalnirii, in momentul in care m-am intors la masa de la barul cafenelei, femeia n-a putut sa ma “ierte” si a exclamat “Cat de bine o fi sa ai doar atatea kg?!” iar eu i-am raspuns cat am putut de sincer si-n plus cu o dorinta de a-i arata ca nu numai ea e oropsita: “Eh lasa, ca nu e chiar asa, ar mai merge cateva kg in plus si la mine!”.....Cum dracu' sa-i spui unei femei care e vizibil deranjata de a ei greutate, mult peste medie, ca la tine ar mai merge niste kg in plus...cand tu ai, probabil, pe jumatatea ei?! a fost un moment de geniu specific mie....

Cu privirea pliiiina de venin si cu o voce desprinsa din “Exorcistul” mi-a zis: “Il manii pe Dumnezeu!”.... Eh si-n momentul ala toate luminitele si reflectoarele colorate din capul meu, care ma fac sa fiu o persoana cerebrala, diplomata, calma si zambareata...s-au stins! Se dezlantuise Jihadu'...care a dat startul unei “discutii”, pe care n-am cum si de ce sa o imprastii pe aici.

Daca urasc pe cineva pe lumea asta...aia sunt oamenii frustrati, vesnic tristi (fara motiv real) si al dracului de complexati! Si acum o sa aud IAR replici de genu': “Pai tu ai tupeu sa vorbesti? Nu stii tu cum e sa fii grasa, sa nu te suporti! Sa iti fie rusine ca ai burta! Sa nu poti sa te dezbraci in fata unui barbat”! etc Iar raspunsul meu va fi extrem de simplu si sincer:

Nu, nu stiu cum e sa fii grasa ,dar am stiut ,cu mai multi ani in urma, cum e sa fii hidos de slaba...

Am stiut cum e sa traiesti total complexata, sa ai la tine, vara, mereu o bluzita, orice... cu maneca lunga, asta ca sa nu ti se vada bratele si mai ales incheieturile numai piele si os.

Am stiut cum e sa porti numai pantaloni foarte largi ca sa nu ti se vada picioarele ataaaat de subtiri si parantezele care se formau...de aveai impresia ca mergi, de fapt, in maini.

Am stiut cum e sa te treaca fiorii cand auzi din gura unora care trec pe langa tine, pe strada: “Mamaaa, frate ce scobitori avea aia, ai vazut-o?!” sau “Frumusica, pacat ca e asa uscata.”

Am stiut cum e sa nu fii in stare sa socializezi prea tare si sa te inchizi in tine pentru ca singurul gand care te bantuia, zi de zi, minut de minut era: “sigur se uita la mine pentru ca nu-i vine sa creada cat de slaba sunt” sau sa auzi oameni pe strada care rad PUR SI SIMPLU intre ei iar tu sa te gandesti “da, e clar, rad de mine!”

Si am stiut cum e sa nu fii capabila, de multe ori, doar sa te schimbi de haine in fata oglinzii tale, da' pai in fata altcuiva...

La un moment dat, mi-am dat seama ca atinsesem fundul oceanului de nebunie si mi-am zis “raman aici, ma inec sau imi iau avant si urc inapoi spre mal?” Noroc ca am ales varianta 2, asa ca, am inceput sa caut solutii vestimentare, sa caut poze si tot felul de sedinte foto cu modele extrem de slabe...Asta nu ca m-as fi vazut eu vreodata vreun model (mai ales ca nu ma recomanda nimic, incepand cu inaltimea) dar erau singurele fiinte cu care ma identificam, cat de cat, din punctul asta de vedere. Schimbarea a fost radicala, de la haine pana la atitudine, gandire, stil de viata iar pentru asta lucrurile bune au inceput sa se “lipeasca”, inclusiv (habar n-am cum) kilogramele in plus, alea dupa care plangeam atat de mult.

De curand am luat-o iar...putin in jos.. cu greutatea, dar in niciun caz ca in perioada aia urata. La-nceput a aparut sentimentul de panica, dar a trecut repede...Nu mai conteaza cat slabesc acum pentru ca am reusit sa “ingras” alte lucruri la mine, la modul de a gandi si voi putea (pana ma redresez) sa-mi port kilogramele in minus cu mandrie.

Toata ideea si mesajul textului de aici e: “Femeieeee, daca nu poti sau nu vrei sa slabesti NU o face! Daca nu poti sau n-ai chef sa te ingrasi NU o face! DAR nu-ti transforma viata intr-un cacat si nu strica nici zilele altora. Nu mai scuipa venin prin toti porii si mai ales nu te baga in relatia mea cu Dzeu....pentru ca, fii sigura ca El are treburi muuult mai importante decat sa-ti dea tie peste mana cand duci prajiturica aia cremoasa la gura...ca sa te ajute sa nu-ti mai plangi, pe urma, de mila singura in baie, uitandu-te-n oglinda. Si ce crezi? Nici mie n-o sa-mi livreze o shaorma cu de toate...doar ca sa se mai puna ceva peste oasele alea iesite prea mult in evidenta!

Si pentru ca am inceput textul cu Otravitoarea din cafenea, aleg sa-l inchei...scriind despre o persoana absolut spectaculoasa cu foarte multe kg in plus. Nu stiu si n-am stiut niciodata ce-nseamna sa te intimideze cineva si mai ales o femeie, oricine ar fi, orice ar face sau oricum ar arata. Asta cu intimidatu' la mine nu functioneaza si n-a functionat pana la femeia de care tocmai mi-am amintit.

Am petrecut o zi impreuna la o sedinta foto, demult. Ea era make up artist dar, in plus, se vedea ca invatase sa-si machieze si viata in cele mai frumoase nuante. O asa senzualitate si sexualitate cat putea sa emane femeia aia, n-am intalnit in viata mea iar ocazii am avut o mie! O urmeaream cu privirea, ii vedeam gesturile, o ascultam si nu-mi reveneam...zambeam ca proasta. Ma uitam la o femeie peste care, fizic, aveam toate atuurile din lume si, totusi, simteam si imi ziceam in gand “E geniala! N-as putea sa “concurez” cu ea in nicio situatie din viata asta”. Ma bucur ca am intalnit-o, pentru ca acum, daca am vreo zi in care fac fite si nu-mi place nu-stiu-ce la mine, din tot felul de motive penibile....inchid ochii, ma gandesc la ea si imi revin.

Actor pentru o zi. O zi pentru totdeauna.

11:00 (cu 8 ore inainte)

Azi e?! Da, azi e! Cum a trecut timpu' atat de repede? Parca mai erau 3 luni pana azi! M-am trezit, mi-am pus intrebarile astea rand pe rand si m-a luat un tremurat interior, o agitatie frumoasa care, de altfel, nu imi dadea voie sa mananc, sa gandesc limpede...sa nimic. Ma duc la baie si raman in fata oglinzii ca o statuie, aproximativ juma' de ora...ma uitam foarte adanc in ochii mei. Incep sa ma stramb, sa-mi schimonosesc fata, sa scot limba, sa mimez un urlet, sa mimez cea mai adanca tacere, din ochi...si-mi spun in gand “tot ochii! Ei fac totu'! Ca-n orice situatie din viata asta!” Vad cat e ceasul, ma panichez, incep sa strang hainele, sa-mi fac bagaju', ma gandesc de 149847347 de ori la ce trebuia sa iau de acasa si...ies pe usa. Ah TEXTUL! Futu'ti textu'...Alino! Da' il stii dejaaa! De ce sa-l mai iei?! Deci nu te intorci din drum...ca e cu ghinion!” Clar nu m-as fi-ntors din drum pt nimic in lume chiar daca nu sunt superstitioasa...iar daca ma-ntalneam pe drum cu o pisica neagra.....nu ma continui din respect pentru toti iubitorii de pisici, in special negre...Oricum luasem taxiu'.

13:00 (cu 6 ore inainte)

Am ajuns! Cobor scarile usor, ma intalnesc cu lumea, lumea mea de atunci. Imi iau bineinteles cappuccino cu scortisoara, ne asezam toti patru in jurul mesei si incepem sa repetam textul. Caterinca, rasete, tigari multe si tremuratul care era inauntru, la locul lui. Incep mesajele “Tin pumnii! Pup, fara emotii!”, “Bafta!”, “Dragii mei, multa bafta in seara asta, sa aveti public bun si sa fiti talentati asa cum va stiu eu, va pup!” Zambesc lung, imi sterg repede zambetu' de pe fata si-mi zic: “Tre' sa scap de telefon!”

15:00 (cu 4 ore inainte)

Ne urcam pe scena, repetam miscarea, repetam miscarea cu muzica, repetam miscarea cu lumini si muzica....panica si ceasca a doua de cappuccino cu scortisoara. Nu-mi place cum ma aud, cum imi suna vocea, era gatuita. Nu puteam sa tip (asta cerea rolul) dar ii asiguram pe ai mei colegi ca in spectacol voi tipa...superb. Imi spuneam in gand: "Cata incredere au oamenii astia in mine! Cat de inconstienta sa fiu, cat curaj nebun sa am, sa le spun ca in momentul specacolului (primul din viata asta scurta a mea) voi da de 10 ori mai mult decat la orice repetitie...din zecile pe care le facusem?! Cam cat? Eehh uite cam atat...de nebuna...

Ma uit la ceas, era 16:00 si atunci vine primul gand tampit “n-as putea sa fug acasa, sa ma bag in pat, cu patura-n cap si sa stau acolo o zi, doua, o saptamana...oricat?” Raspuns: Teapa! Nu!.

17:00 (cu 2 ore inainte)

Ajunge Oana, cea mai buna prietena a mea. O pup tare, tare, zambesc fals, incerc sa par calma si ii pun in brate listele cu invitati si locurile fiecaruia, ii lipesc telefonul mobil de mana si ii spun “ia-l, raspunzi tu , sa nu-l mai vad si mi-l dai dupa, te iubesc!” Fug in spate si imi pun intrebarea care ma bantuia de 2 saptamani: “sa dau peste cap un shot de tequila sau nu?”....nu gasesc raspuns, inca.

18:00 (cu o ora inainte)

Aud din spate vocile oamenilor care incepusera sa vina. Forfota, vorbaraie multa, pahare si doua picioare care simteam ca se-nmuiau de la minut la minut mai tare. Ajung televiziunile, ne iau la interviuri, ajunge o jurnalista de la un ziar, ma ia la intrebari....nu mai intelegeam ce se intampla desi, in paralel, ma ocupasem personal de toata promovarea evenimentului. Eram obisnuita sa stau in spatele artistului, sa-l imping pe el/ea in fata camerei la interviuri, sa-mi dau cu parerea despre hainele pe care le purta inainte sa urce pe scena, sa stau intr-un colt sa aplaud! Cu asta ma ocupam si ma ocup in continuare.....si acum?! Ce dracu' fac aici?! Ma schimb, imi pun rochia, imi desfac parul, incep sa seman cu Ana. E 18:45...ma inchid in toaleta si incepe furtuna in capul meu, incep sa pice intrebari grele si reci: De ce fac asta? Ce mi-a trebuit? Daca uit textul? Daca ma blochez? De ce a trebuit sa fac atata tam tam? De a trebuit sa sa fac o campanie de promovare, sa mergem in emisiuni sa anuntam premiera?! De ce trebuie sa fie ai mei in sala? Daca omul de la lumini si sunet uita cand intram in urmatoarea scena, daca intarzie sau baga prea repede vreuna dintre melodii?! O sa li se para prea violenta piesa?! Daca lesin? Tre' sa jucam o scena a violului! Dumnezeule, daca n-o sa iasa? Sau o sa fie prea apropiata de realitate si publicul va fi socat...poate scarbit!! Aaaaaaaaaaaaaa! STOP!

Ies din toaleta dau shotul de tequila peste cap....macar eram linistita ca raspunsul la-ntrebarea asta parea ca-l gasisem. Era deja 19:00, ora anuntata pe afis. Ma uit printre perete si un panou...nu numai ca scaunele erau toate ocupate dar vedeam foarte multi oameni care stateau in picioare....imi apare pe fata primul zambet isteric.

Ne sfatuim, stabilim ca intram la 19:30....mai am o o jumatate de ora....mai aman putin, sunt fericita.

19:00 (cu jumatate de ora inainte)

Trebuia sa intru plangand si vroiam sa o fac real, nu cu ceapa-n ochi sau apa pe fata! Stiam sa pot, imi iesise la repetitii, trebuia s-o fac si acum, asa ca intru inapoi in toaleta. Ma sprijin cu mainile de chiuveta, aproape-mi lipesc nasu' de oglinda si ma privesc fix in ochi, o cautam pe Ana. Incep sa ma gandesc la toate lucrurile, senzatiile, momentele care m-ar fi facut sau chiar ma faceau sa plang in orice alta zi. Ma afund si mai mult, ma duc si mai adanc si mai jos, mult, mult, minute-n sir....incepe sa ma manance nasu', mi se-nrosesc ochii si tip, in gand, la mine “Haaai mentine gandu' ala trist si urat, stai acolo, stai acoloooo!” Las capu'-n jos, incep sa-mi curga siroaie de lacrimi, ridic privirea si-n oglinda ma uit fix in ochii Anei, venise...

19:30.....

Aud piesa de inceput, se sting luminile si odata cu ele inchid si eu ochii. Spun rugaciunea mea de suflet, deschid ochii si printre lacrimi incep sa-mi urlu primele replici intrand pe scena (asa trebuia). Ma trezesc pe jos, in mijlocul scenei...nu mai aveam cum sa dau inapoi si nici nu vroiam. Ma chema Ana, simteam disperarea unei fete de 17 ani rapite, batute, tarata pe jos intr-un loc luminat in rosu pe care nu-l cunostea si trantita pe o saltea jegoasa. Simteam caldura reflectoarelor, simteam 200 de oameni, de fapt 400 de ochi atintiti asupra mea...auzeam cateva respiratii iar emotiile disparusera fara sa-nteleg cum. Atunci am inteles ca acolo trebuia sa fiu, nu acasa sub patura, nu in alta parte ci pe lemnul ala lucios de sub picioarele mele. Tot atunci furtuna aia din capul meu, de mai devreme, cu toate intrebarile ei reci si grele, fugise mancand pamantu'!

Totul s-a intamplat foarte repede, piesa a curs firesc, textul a fost la locul lui...in capul meu iar omul de la lumini si sunet merita un premiu! Am iesit toti din scena...s-au aprins luminile si au inceput aplauzele In momentul ala am simtit o mana care ma impingea de la spate ,in timp ce o voce imi spunea “Hai, hai du-te! Du-te inapoi la aplauze!” Zic: “Noooo, nu ma duc nicaieri!” dar era prea tarziu...deja fusesem impinsa. Multa lumina care ma orbea in cel mai frumos mod, cateva fete dragi, poate prea multe aplauze si 2-3 fluieraturi. Am iesit toti patru, impreuna, ne-am strans tare de maini, am mers in spate, ne-am luat in brate, ne-am pupat si mi-am zis “Gata, asta a fost?!”....

.....Da. Asta a fost 30 ianuarie 2011, premiera piesei “Anunt: Vand femei!”, scrisa de Diana Vlase si regizata de Dan Ursu. O piesa moderna despre traficul de carne vie, despre naivitatea unor adolescente, despre cruzimea proxenetilor, despre niste vieti distruse. O piesa ce a facut facut parte din campania impotriva traficului uman, alaturi de Agentia Nationala Impotriva Traficului de Persoane. Au urmat alte spectacole, de fiecare data in alt oras. Poate cel mai coplesitor moment a fost cel de la Cluj cand am jucat intr-o sala de teatru uriasa..Nu avusesem inspiratia sa ma uit printr-o crapatura a cortinei, inainte, sa vad daca s-a strans lumea si am asteptat pana in secunda in care am intrat.... Erau 600 de persoane (am aflat ulterior)....am inlemnit...momentul ala m-a coplesit si intr-o fractiune de secunda mi-am spus: “Daca cedezi si dezamagesti marea asta de oameni n-o sa ti-o ierti niciodata!” Mi-am revenit imediat, emotiile mari au fugit dar le-au lasat p'alea bune acolo unde le era locul.

Senzatia de acolo, din locul ala, de pe scena...nu se compara cu nimic.

Atunci cand esti foarte indragostit si totul e bine, frumos...parca e prea mult, poate esti prea fericit. Ai cateodata gandul ala ca “va trece cumva, n-o sa ramana la intensitatea asta mereu” si asa si e.

Cand suferi tare, cand se termina cu dragostea si tot ce mai implica ea, parca e prea rau. Prea-ti vine sa-ti smulgi paru' din cap, poate sa te dai si cu capu' putin de pereti... nasol.

Dar in momentele alea, pe scena ai tot, absolut tot ce-ti trebuie in doze perfecte. Nimic nu se compara cu asta! Ai iubire, teama, admiratie, invidie, priviri pline de laude, priviri pline de critici, ai cea mai frumoasa iniste, ai cea mai mare agitatie....ai tot. Iar cand s-a terminat, nu ramai cu regrete, cu amintiri urate ci doar cu gandul: “Hai, cand incepe din nou?!! Mai vreau o zi la fel! O zi pentru totdeauna!”

Multumesc din tot sufletul: Dan, Diana, Teo si Dutzi :)

TE-AI SUNAT SA-MI SPUN (probleme de comunicare)

Nu e o crima sa recunosti ca nu mai poti face fericita persoana de langa tine, omul langa care te vedeai pana...pana unde? Cum pana unde? Ai uitat? Pana departe...pana in acel loc pe care nu-l mai poti cuprinde cu privirea, poate doar cu sufletul.

Exista oameni care iubesc prea mult, care iubesc prea putin si oameni care iubesc ciudat. Acestia din urma ajung intr-un punct in care te iubesc fara sa aiba nevoie de tine, fara sa mai spuna lucruri frumoase, fara sa simta vreun dor isteric de tine. Oameni care trag pe dreapta masina relatiei voastre, care o pun sa stationeze fara ca ea sa fi-ncalcat vreo regula de circulatie. Toti despre care vorbesc transforma relatia lor frumoasa intr-un telefon mobil pe care-l tin permanent pe silent, dar in acelasi timp, dorm cu el in fiecare noapte la cap, merg cu el la baie si il incarca non stop. De ce? Lasa-l sa se descarce, inchide-l de tot, fa-l cadou sau vinde-l si ia-ti unul nou, la care sa te uiti frumos asa cum te uitai si la asta, la-nceput, cand l-ai scos din cutie. Sa fie vorba oare, la oamenii astia, de o iubire inchipuita, fortata dintr-o obisnuinta? sau chiar iubirea aia adevarata, din filmele vechi care nu se agata de lucruri marunte, normale sau banale?

Omul asta pot fi eu, poti fi tu, poate fi femeia de langa tine din metrou care rasfoieste ziarul ala colorat, in drum spre birou, sau baiatul cu niste casti pe urechi, care traverseaza linistit pe rosu de parca ar fi verde.

Exista oare compatibilitate incompatibila? Exista persoane care simt sa gandeasca la fel, care gandesc sa simta la aceeasi intensitate si, totusi ,fericirea lor (sau cel putin a unuia dintre ei) e foarte departe? Cine stie? Si gandul care te omoara in toata treaba asta complicata e “Baaaai si-ar putea fi ataaat de simplu!”

Imagineaza-ti relatia voastra ca o persoana. Fa-o femeie, fa-o barbat, bruneta, blond, inalta, scund, cu o rochita eleganta sau doar in trening/costum, cum vrei tu. Relatia vostra se plimba prin viata. “Viata” e chiar cladirea aia foarte inalta al carei ultim etaj nu-l vezi pentru ca habar n-ai unde se termina. Uita-te la ea. Ce face? Da, s-a urcat in lift...se duce tot mai sus. Fii atent(a)...a ramas intre etaje, a ramas blocata. Urmareste-o. E destul de speriata. Striga dar nu o aude nimeni, apasa pe toate butoanele..in zadar. Cauta butonul de urgenta si vede, uimita, ca nu mai exista. E scos din peretele liftului...habar nu are ca alta relatie, inaintea ei, l-a smuls disperata incercand sa se salveze...

S-a linistit, s-a asezat, pare resemnata.

Acum tu, tu care citesti randurile astea aseaza-te la fel ca ea si hai sa ajutam relatia din lift impreuna

Gandeste-te la persoana de langa tine, din viata ta. Trebuie sa incepi s-o dezbraci, s-o dezbraci de tine. Vezi esarfa aia pe care-o poarta? Ia-o usor inapoi. Ti-ai facut planuri de viitor cu persoana asta? Stiu ca da, atunci trebuie sa stii ca esarfa aia reprezinta toate planurile astea ale tale, asa ca, ia-o usor inapoi.

Uita-te la bluza de pe el/ea. Ai un ideal de femeie/barbat in mintea ta? Nu ma refer la fizic ci doar la dorintele tale legate de felul lui/ei de-a fi. Toate momentele in care te enervezi cand te gandesti ca “ar fi trebuit sa faca asta, sa spuna asta, sa reactioneze in felul asta”, sunt doar tiparele tale cu care ti-ai tot imbracat iubitul/iubita….de parca ar trai in Antarctica. Hai sa transformam toate “cojoacele” astea in acea simpla bluza, de care trebuie sa il/o dezbraci..acum.

Au mai ramas (hai ca sa fie unisex) blugii. Ei reprezinta iubirea ta, doar a ta. Pe care o ai dintotdeuna si pe care alegi, atunci cand te lovesc fluturii-n stomac, sa o dai cuiva. Nu trebuie sa uiti niciodata ca ea iti apartine si ca tre' s-o-ngrijesti. Acum da jos perechea de blugi...cum stii tu mai bine.

Ce vezi acum nu e femeia sau barbatul de langa tine goala sau gol,nu. E doar femeia sau barbatul de langa tine...asa cum este el/ea intr-adevar. E perechea ta asa cum nu ai vazut-o niciodata, nici chiar in momentele alea de dragoste sau sex nebun. E doar ea/el fara tine, dezbracat(a) de toate hainele pe care doar tu i le-ai ales.

Iar din momentul asta...dragul/draga mea cititor sau cititoare, numai tu poti decide daca lumina se reaprinde in lift si continua sa urce.

Strig lunile

Strig lunile ce fost-au la-nceput de drum

Cand oamenii-n jur se prefaceau in ceata,

Ori fosta oare ceata de fapt fum,

De la tigari aprinse la un pahar de viata?

Strig lunile ce-n ochi ne-au pus lumina,

Pe buze zambet dintr-o carte veche,

Cand nu stiam de lacrimi sau de vina

Ci doar de-o-mbratisare de pereche.

Strig lunile cu rochie lunga, rosie, de vara

Cand iarba se pleca in fata-i rusinata

Iar vantul obosit de mers din tara-n tara

Imi povestea usor cum va sa fim odata

Strig lunile ca lupul intr-un miez de noapte,

Chem zile de demult ce parca le-am visat,

Incerc s-opresc, cu greu , tot valul tau de soapte

Si sa le-ngrop pe rand, in lada de sub pat....

Las' ca trece...

Spune-mi mie c-ai gasit ce ai cautat

Striga tare c-ai stiut, te-ai bucurat

Urla-ti iubirea in urechea-mi surda

Si ai sa-mi vezi scantei cum zburda

Ai sa poti sa stii atunci cine a stat, cine-a ramas

Cu ochi mari plini de lumina cand cortinele s-au tras

A ramas sa te astepte, sa-ti sarute fruntea rece

Si sa-ti spuna: “Las' ca trece...”

Spune-mi ca-ti tresalta-n piept

Sufletul si ochiul drept

Se agita nefiresc

Cand iti leg un “te iubesc”

Ai sa vezi curat si clar cine plange de nebuna

Si se linisteste tare cand ii canti dragostea-n struna

Cin' te va vedea pe ascuns, abatut stand la o masa

Si-ti va sopti fara vorbe: “Hai acasa...”

Spune-mi mie ce-ti doresti

Si ai vrea sa-ndeplinesti

Nu spune-n alta ureche

Care nu iti e pereche

Ai sa stii ca poa' s-auda, sa asculte si sa vina

Sa te apuce strans de mana si in palma sa te tina

Arata-i ca ea e in tine si cu o singura culoare

O sa-ti mazgaleasca cerul, strigand tare: “Uite, ti-am facut un soare!”

Indreptar de nebunie. Pe-ntelesul nimanui

Sunt internata de vreo noua ani intr-o clinica de dezintoxicare. Nu e in orasul unde m-am nascut, nici macar, aici, in tara, e departe, mult prea departe. N-au vrut sa-mi spuna niciodata unde sunt de fapt. Ies din cladire si vad doar un camp urias, fara capat. Cateodata e liniste, cateodata aud un pian, cateodata imi tiuie urechea dreapta...mereu e dreapta.

Clinica se numeste S.C.R.I.S. Nu m-am intrebat niciodata de la ce vine, stiu doar ca-mi face bine. Au un fel de masinarie aici, in care, din cand in cand ne pun sa aruncam tot raul din noi, toate frustarile si mai ales tot veninul pe care-l acumulam zi de zi...iar pe partea cealalta ies niste foi albe pline de cuvinte negre, frumoase si importante.

Niciodata n-am inteles de ce scriu de nervi, de ce scriu doar printre lacrimi, de ce pot doar asa?

Niciodata nu mi-a venit sa scriu despre flori, fluturi, soare, despre partea frumoasa a iubirii..niciodata.

Niciodata n-am stiut sa fiu asa cum sunt acum, niciodata, pana acum...ceva vreme... nu mi-am surprins fata asta in oglinda. E urata, are fruntea incruntata, privirea otravitoare, mereu...absolut mereu suspicioasa, buzele strans lipite, de parca n-ar fi zambit niciodata. In spatele ochilor sunt niste galetuse mici pline cu lacrimi, sunt atat de pline incat incep sa se clatine, vrand disperate sa se verse. Dar nu, nu le las, le vars inapoi in mine, nu stiu in ce se transforma cand fac asta, dar in niciun caz in flori, fluturi, soare sau in...ceva frumos.

Ma striga. E timpul pentru tratamentul cu pastile. A fi trebuit sa ma externeze acum ceva vreme, dar starea mi s-a agravat, am luat drogul pe ascuns. Am vrut sa-i pun capat de atatea ori, in atatea nopti, dar n-am putut, am continuat sa mi-l administrez cu o satisfactie bolnava si inca o fac. Tocmai de asta m-au bagat la un tratament mai puternic pentru ca am inceput sa produc venin din ce in ce mai des iar asta, pe noi cei de aici, ne mananca pe interior, ne omoara, usor da' sigur.

Partea proasta, tragica si alarmanta e ca nici S.C.R.I.S.-ul nu mai e la fel, masinaria nu mai face fata, foile ies la fel de albe dar cuvintele sunt mult prea simple pentru mine, pacinetul cu nr 1305.

Ies sa ma intalnesc cu campul. E atat de frumos. El tace si imi zambeste. A venit toamna si e mai inchis la culoare dar la fel de frumos. E frig. Campul meu danseaza cu vantul. Stau nemiscata, desculta si ma uit la ei, e divin. Din cand in cand, in timpul valsului lor, imi arunca si mie cate o frunza galbena in par si le zambesc, le zambesc sincer, le zambesc iubire...cum o faceam atunci, demult.

Nu cred ca vreau sa plec de aici, nu, nu vreau. O sa raman in patul ala alb de la perete cu tiuitul din urechea dreapta care nu-mi mai da voie....sa aud pianul.

http://www.youtube.com/watch?v=3Qm--yiIzAE

CAPITOLUL DIN SPATELE CORTINEI

Acum ceva vreme, spuneam ca voi posta pe blog, experienta scrierii unei carti, cu toate etapele ei. N-am facut-o, normal. Bineinteles ca am tot amanat si am lasat-o moarta, asa cum fac de vreo doi ani cu aproape orice. De doi ani sunt o umbra care traieste o viata despre care simte ca nu e a ei. Ciudat sentiment. Te baga intr-o agonie tampita in care nu poti sa te gandesti decat la cum erai inainte, la ce puteai sa faci, sa spui si gandesti.

Ziceam ca o voi lua treptat, pe capitole, numai ca azi, deasupra capului zboara si se rotesc in jurului lui, doar cuvintele ultimului capitol, care par sa se imbine perfect. Se poate oare sa-ncepi cu sfarsitul? Mergand pe celebra idee “orice sfarsit e un nou inceput”? Bai, nu cred. Fiecare sfarsit are personalitatea lui, nu se transforma niciodata intr-un inceput, ci doar ii lasa loc astuia din urma, care poate sa apara imediat sau mult mai tarziu.

Am auzit ca inspiratia nu te lasa niciodata. Pe mine m-a cam lasat. Pe orice drum, pe orice alee, pe orice covor, rosu sau nu, m-a lasat in urma. Nu m-a luat de mana, nu m-a tras dupa ea pentru ca a stiut mereu ca voi fi acolo in spate, in spatele unei cortine. M-am mandrit mereu cu ea, in orice moment am spus cu ochi zambitori “Ea e inspiratia mea!”, insa ea niciodata. A stat in capul meu permanent si a tacut, s-a ascuns si mi-a soptit “shhh” de vreo cateva ori.

Din primul moment am stiu ca ea imi va da tot ce am nevoie pentru carte. E adevarat, mi-a dat un start bun, frumos si linistit iar acum imi tranteste foile finalului pe masa de parca si-ar da demisia. Poate chiar si-a dat-o iar acum sta in preaviz vreo doua saptamani. Doua saptamani in care nu spune nimic si in care se poate intampla orice. Acum, totusi, e diferit, nu se va-ntampla nimic pentru ca e prea multa liniste si m-am retras in coltul cu flori unde literele imi incolacesc degetele ca niste serpi mici. Aici stau si finalizez plictisitorul si tristul capitol din spatele cortinei. Ce sa-i faci? Asa a vrut ea. M-a tinut captiva acolo, fara sa ma lase s-o iubesc, fara sa pot vedea lumea reala, oamenii din sala care rad, macar un colt de reflector, nimic. Asa ca, m-am conformat si am scris despre ce am vazut in spate...papusi vechi cu ate prinse de maini si de picioare, un ceas spart ce mergea in urma, un soare din lemn scorojit si prea multe tigari aprinse pe care-am calcat incercand sa ies.

Spectacolul s-a terminat, lumina s-a stins, oamenii au plecat fericiti tinandu-se de mana sau in brate iar eu am pus ultimul punct pe hartie si m-am trezit acasa, cu adevarat acasa. Acum, in coltul cu flori stau si corectez, imi doresc sa pot corecta acest ultim capitol, insa singura nu cred ca pot. Imi astept inspiratia, daca va avea timp si tragere de inima sa vina si atunci voi stii daca il corectez, daca il refac cu totul sau il las asa: sec si mazgalit pe intuneric.