TE-AI SUNAT SA-MI SPUN (probleme de comunicare)

Nu e o crima sa recunosti ca nu mai poti face fericita persoana de langa tine, omul langa care te vedeai pana...pana unde? Cum pana unde? Ai uitat? Pana departe...pana in acel loc pe care nu-l mai poti cuprinde cu privirea, poate doar cu sufletul.

Exista oameni care iubesc prea mult, care iubesc prea putin si oameni care iubesc ciudat. Acestia din urma ajung intr-un punct in care te iubesc fara sa aiba nevoie de tine, fara sa mai spuna lucruri frumoase, fara sa simta vreun dor isteric de tine. Oameni care trag pe dreapta masina relatiei voastre, care o pun sa stationeze fara ca ea sa fi-ncalcat vreo regula de circulatie. Toti despre care vorbesc transforma relatia lor frumoasa intr-un telefon mobil pe care-l tin permanent pe silent, dar in acelasi timp, dorm cu el in fiecare noapte la cap, merg cu el la baie si il incarca non stop. De ce? Lasa-l sa se descarce, inchide-l de tot, fa-l cadou sau vinde-l si ia-ti unul nou, la care sa te uiti frumos asa cum te uitai si la asta, la-nceput, cand l-ai scos din cutie. Sa fie vorba oare, la oamenii astia, de o iubire inchipuita, fortata dintr-o obisnuinta? sau chiar iubirea aia adevarata, din filmele vechi care nu se agata de lucruri marunte, normale sau banale?

Omul asta pot fi eu, poti fi tu, poate fi femeia de langa tine din metrou care rasfoieste ziarul ala colorat, in drum spre birou, sau baiatul cu niste casti pe urechi, care traverseaza linistit pe rosu de parca ar fi verde.

Exista oare compatibilitate incompatibila? Exista persoane care simt sa gandeasca la fel, care gandesc sa simta la aceeasi intensitate si, totusi ,fericirea lor (sau cel putin a unuia dintre ei) e foarte departe? Cine stie? Si gandul care te omoara in toata treaba asta complicata e “Baaaai si-ar putea fi ataaat de simplu!”

Imagineaza-ti relatia voastra ca o persoana. Fa-o femeie, fa-o barbat, bruneta, blond, inalta, scund, cu o rochita eleganta sau doar in trening/costum, cum vrei tu. Relatia vostra se plimba prin viata. “Viata” e chiar cladirea aia foarte inalta al carei ultim etaj nu-l vezi pentru ca habar n-ai unde se termina. Uita-te la ea. Ce face? Da, s-a urcat in lift...se duce tot mai sus. Fii atent(a)...a ramas intre etaje, a ramas blocata. Urmareste-o. E destul de speriata. Striga dar nu o aude nimeni, apasa pe toate butoanele..in zadar. Cauta butonul de urgenta si vede, uimita, ca nu mai exista. E scos din peretele liftului...habar nu are ca alta relatie, inaintea ei, l-a smuls disperata incercand sa se salveze...

S-a linistit, s-a asezat, pare resemnata.

Acum tu, tu care citesti randurile astea aseaza-te la fel ca ea si hai sa ajutam relatia din lift impreuna

Gandeste-te la persoana de langa tine, din viata ta. Trebuie sa incepi s-o dezbraci, s-o dezbraci de tine. Vezi esarfa aia pe care-o poarta? Ia-o usor inapoi. Ti-ai facut planuri de viitor cu persoana asta? Stiu ca da, atunci trebuie sa stii ca esarfa aia reprezinta toate planurile astea ale tale, asa ca, ia-o usor inapoi.

Uita-te la bluza de pe el/ea. Ai un ideal de femeie/barbat in mintea ta? Nu ma refer la fizic ci doar la dorintele tale legate de felul lui/ei de-a fi. Toate momentele in care te enervezi cand te gandesti ca “ar fi trebuit sa faca asta, sa spuna asta, sa reactioneze in felul asta”, sunt doar tiparele tale cu care ti-ai tot imbracat iubitul/iubita….de parca ar trai in Antarctica. Hai sa transformam toate “cojoacele” astea in acea simpla bluza, de care trebuie sa il/o dezbraci..acum.

Au mai ramas (hai ca sa fie unisex) blugii. Ei reprezinta iubirea ta, doar a ta. Pe care o ai dintotdeuna si pe care alegi, atunci cand te lovesc fluturii-n stomac, sa o dai cuiva. Nu trebuie sa uiti niciodata ca ea iti apartine si ca tre' s-o-ngrijesti. Acum da jos perechea de blugi...cum stii tu mai bine.

Ce vezi acum nu e femeia sau barbatul de langa tine goala sau gol,nu. E doar femeia sau barbatul de langa tine...asa cum este el/ea intr-adevar. E perechea ta asa cum nu ai vazut-o niciodata, nici chiar in momentele alea de dragoste sau sex nebun. E doar ea/el fara tine, dezbracat(a) de toate hainele pe care doar tu i le-ai ales.

Iar din momentul asta...dragul/draga mea cititor sau cititoare, numai tu poti decide daca lumina se reaprinde in lift si continua sa urce.

Strig lunile

Strig lunile ce fost-au la-nceput de drum

Cand oamenii-n jur se prefaceau in ceata,

Ori fosta oare ceata de fapt fum,

De la tigari aprinse la un pahar de viata?

Strig lunile ce-n ochi ne-au pus lumina,

Pe buze zambet dintr-o carte veche,

Cand nu stiam de lacrimi sau de vina

Ci doar de-o-mbratisare de pereche.

Strig lunile cu rochie lunga, rosie, de vara

Cand iarba se pleca in fata-i rusinata

Iar vantul obosit de mers din tara-n tara

Imi povestea usor cum va sa fim odata

Strig lunile ca lupul intr-un miez de noapte,

Chem zile de demult ce parca le-am visat,

Incerc s-opresc, cu greu , tot valul tau de soapte

Si sa le-ngrop pe rand, in lada de sub pat....

Las' ca trece...

Spune-mi mie c-ai gasit ce ai cautat

Striga tare c-ai stiut, te-ai bucurat

Urla-ti iubirea in urechea-mi surda

Si ai sa-mi vezi scantei cum zburda

Ai sa poti sa stii atunci cine a stat, cine-a ramas

Cu ochi mari plini de lumina cand cortinele s-au tras

A ramas sa te astepte, sa-ti sarute fruntea rece

Si sa-ti spuna: “Las' ca trece...”

Spune-mi ca-ti tresalta-n piept

Sufletul si ochiul drept

Se agita nefiresc

Cand iti leg un “te iubesc”

Ai sa vezi curat si clar cine plange de nebuna

Si se linisteste tare cand ii canti dragostea-n struna

Cin' te va vedea pe ascuns, abatut stand la o masa

Si-ti va sopti fara vorbe: “Hai acasa...”

Spune-mi mie ce-ti doresti

Si ai vrea sa-ndeplinesti

Nu spune-n alta ureche

Care nu iti e pereche

Ai sa stii ca poa' s-auda, sa asculte si sa vina

Sa te apuce strans de mana si in palma sa te tina

Arata-i ca ea e in tine si cu o singura culoare

O sa-ti mazgaleasca cerul, strigand tare: “Uite, ti-am facut un soare!”

Indreptar de nebunie. Pe-ntelesul nimanui

Sunt internata de vreo noua ani intr-o clinica de dezintoxicare. Nu e in orasul unde m-am nascut, nici macar, aici, in tara, e departe, mult prea departe. N-au vrut sa-mi spuna niciodata unde sunt de fapt. Ies din cladire si vad doar un camp urias, fara capat. Cateodata e liniste, cateodata aud un pian, cateodata imi tiuie urechea dreapta...mereu e dreapta.

Clinica se numeste S.C.R.I.S. Nu m-am intrebat niciodata de la ce vine, stiu doar ca-mi face bine. Au un fel de masinarie aici, in care, din cand in cand ne pun sa aruncam tot raul din noi, toate frustarile si mai ales tot veninul pe care-l acumulam zi de zi...iar pe partea cealalta ies niste foi albe pline de cuvinte negre, frumoase si importante.

Niciodata n-am inteles de ce scriu de nervi, de ce scriu doar printre lacrimi, de ce pot doar asa?

Niciodata nu mi-a venit sa scriu despre flori, fluturi, soare, despre partea frumoasa a iubirii..niciodata.

Niciodata n-am stiut sa fiu asa cum sunt acum, niciodata, pana acum...ceva vreme... nu mi-am surprins fata asta in oglinda. E urata, are fruntea incruntata, privirea otravitoare, mereu...absolut mereu suspicioasa, buzele strans lipite, de parca n-ar fi zambit niciodata. In spatele ochilor sunt niste galetuse mici pline cu lacrimi, sunt atat de pline incat incep sa se clatine, vrand disperate sa se verse. Dar nu, nu le las, le vars inapoi in mine, nu stiu in ce se transforma cand fac asta, dar in niciun caz in flori, fluturi, soare sau in...ceva frumos.

Ma striga. E timpul pentru tratamentul cu pastile. A fi trebuit sa ma externeze acum ceva vreme, dar starea mi s-a agravat, am luat drogul pe ascuns. Am vrut sa-i pun capat de atatea ori, in atatea nopti, dar n-am putut, am continuat sa mi-l administrez cu o satisfactie bolnava si inca o fac. Tocmai de asta m-au bagat la un tratament mai puternic pentru ca am inceput sa produc venin din ce in ce mai des iar asta, pe noi cei de aici, ne mananca pe interior, ne omoara, usor da' sigur.

Partea proasta, tragica si alarmanta e ca nici S.C.R.I.S.-ul nu mai e la fel, masinaria nu mai face fata, foile ies la fel de albe dar cuvintele sunt mult prea simple pentru mine, pacinetul cu nr 1305.

Ies sa ma intalnesc cu campul. E atat de frumos. El tace si imi zambeste. A venit toamna si e mai inchis la culoare dar la fel de frumos. E frig. Campul meu danseaza cu vantul. Stau nemiscata, desculta si ma uit la ei, e divin. Din cand in cand, in timpul valsului lor, imi arunca si mie cate o frunza galbena in par si le zambesc, le zambesc sincer, le zambesc iubire...cum o faceam atunci, demult.

Nu cred ca vreau sa plec de aici, nu, nu vreau. O sa raman in patul ala alb de la perete cu tiuitul din urechea dreapta care nu-mi mai da voie....sa aud pianul.

http://www.youtube.com/watch?v=3Qm--yiIzAE

CAPITOLUL DIN SPATELE CORTINEI

Acum ceva vreme, spuneam ca voi posta pe blog, experienta scrierii unei carti, cu toate etapele ei. N-am facut-o, normal. Bineinteles ca am tot amanat si am lasat-o moarta, asa cum fac de vreo doi ani cu aproape orice. De doi ani sunt o umbra care traieste o viata despre care simte ca nu e a ei. Ciudat sentiment. Te baga intr-o agonie tampita in care nu poti sa te gandesti decat la cum erai inainte, la ce puteai sa faci, sa spui si gandesti.

Ziceam ca o voi lua treptat, pe capitole, numai ca azi, deasupra capului zboara si se rotesc in jurului lui, doar cuvintele ultimului capitol, care par sa se imbine perfect. Se poate oare sa-ncepi cu sfarsitul? Mergand pe celebra idee “orice sfarsit e un nou inceput”? Bai, nu cred. Fiecare sfarsit are personalitatea lui, nu se transforma niciodata intr-un inceput, ci doar ii lasa loc astuia din urma, care poate sa apara imediat sau mult mai tarziu.

Am auzit ca inspiratia nu te lasa niciodata. Pe mine m-a cam lasat. Pe orice drum, pe orice alee, pe orice covor, rosu sau nu, m-a lasat in urma. Nu m-a luat de mana, nu m-a tras dupa ea pentru ca a stiut mereu ca voi fi acolo in spate, in spatele unei cortine. M-am mandrit mereu cu ea, in orice moment am spus cu ochi zambitori “Ea e inspiratia mea!”, insa ea niciodata. A stat in capul meu permanent si a tacut, s-a ascuns si mi-a soptit “shhh” de vreo cateva ori.

Din primul moment am stiu ca ea imi va da tot ce am nevoie pentru carte. E adevarat, mi-a dat un start bun, frumos si linistit iar acum imi tranteste foile finalului pe masa de parca si-ar da demisia. Poate chiar si-a dat-o iar acum sta in preaviz vreo doua saptamani. Doua saptamani in care nu spune nimic si in care se poate intampla orice. Acum, totusi, e diferit, nu se va-ntampla nimic pentru ca e prea multa liniste si m-am retras in coltul cu flori unde literele imi incolacesc degetele ca niste serpi mici. Aici stau si finalizez plictisitorul si tristul capitol din spatele cortinei. Ce sa-i faci? Asa a vrut ea. M-a tinut captiva acolo, fara sa ma lase s-o iubesc, fara sa pot vedea lumea reala, oamenii din sala care rad, macar un colt de reflector, nimic. Asa ca, m-am conformat si am scris despre ce am vazut in spate...papusi vechi cu ate prinse de maini si de picioare, un ceas spart ce mergea in urma, un soare din lemn scorojit si prea multe tigari aprinse pe care-am calcat incercand sa ies.

Spectacolul s-a terminat, lumina s-a stins, oamenii au plecat fericiti tinandu-se de mana sau in brate iar eu am pus ultimul punct pe hartie si m-am trezit acasa, cu adevarat acasa. Acum, in coltul cu flori stau si corectez, imi doresc sa pot corecta acest ultim capitol, insa singura nu cred ca pot. Imi astept inspiratia, daca va avea timp si tragere de inima sa vina si atunci voi stii daca il corectez, daca il refac cu totul sau il las asa: sec si mazgalit pe intuneric.

Nu va suparati.....

E a ta! Ai cel mai larg zambet pe fata, plin de optimism! De azi poti face orice pentru ca e a ta si numai a ta! Ai visat la ea de cand te stii si acum ca o vezi aici, aproape ca-ti vine sa plangi de fericire. Nu e noua, dar asta nu conteaza, important e ca ai reusit sa strangi bani si sa ti-o iei. Pan' la urma unii spun ca alea noi iti fac mai multe probleme in timp.

Zi de zi, timp de sase luni, atat cat tine garantia, ti s-a parut ca plutesti si ai facut cu ea traseele cele mai lungi. Ai mers pe autostrada soarelui (ce coincidenta de nume!) si ai ajuns la marea ta de vise unde te-ai lasat dus de cele mai mari valuri. De la marea de vise ai accelerat-o puternic, indreptandu-te direct spre muntele promisiunilor, unde, intins pe capota ei, ai vazut cel mai frumos apus de sentimente din viata ta!

Dupa mai bine de un an de la expirarea perioadei de garantie, a trebuit sa-i schimbi multe piese, se defecta tot mai des, dar nu te-ai lasat batut. Ai reparat-o chiar tu de vreo cateva ori, ai spalat-o aproape in fiecare zi, ba chiar ai vopsit-o de doua ori.

De ceva vreme ai simtit ca ai ajuns la capatul puterilor, motorul ii era rece mereu, foarte rar mai pornea, drumurie vostre zilnice ramanand doar o amintire.

Mi-a parut rau. Sincer, chiar mi-a parut rau cand te-am vazut stand la coada aia lunga, cu zeci de persoane care asteptau acelasi lucru. M-am apropiat sa te salut chiar in momentul in care ti-a venit randul si te-am auzit intreband: “Nu va suparati, iubiri la mana a doua mai aveti?”

LANGA APA E DOAR FUM

Gri tunel in marea noastra, unde sta tacut un cor,

Ochi lipiti si buze roase de-apa neagra si sarata,

Fetele cu vocea stinsa pentru noi canta si mor.

Ne-a tacut soarele rosu si-o iubire-n nuanta mata.

Stii, demult l-apus de soare, pe nisip alb de cristal

Se-asezau pe langa foc si-aprindeau vise pe buze,

Impleteau in apa, goale, serpii dansului fatal

Ne vorbeau de nemurire ale inimilor muze.

Dupa vreme de-agonie, de zambet beat si fericire

Am pasit pe plaja noastra, pe bucati verzi, ascutite

Sticlele ce le-am golit in nopti oarbe de iubire

Pacate vechi, imprumutate, dorinte noi, nicicand platite

Ne-am luat inimile-n maini, le-am taiat si aruncat

Ne-am luat ramas bun, in gand, am facut dragostea scrum

Ele toate au plans in cor, le-am privit si sugrumat

Le-am ars rochiile si parul...langa apa e doar fum.