Las' ca trece...

Spune-mi mie c-ai gasit ce ai cautat

Striga tare c-ai stiut, te-ai bucurat

Urla-ti iubirea in urechea-mi surda

Si ai sa-mi vezi scantei cum zburda

Ai sa poti sa stii atunci cine a stat, cine-a ramas

Cu ochi mari plini de lumina cand cortinele s-au tras

A ramas sa te astepte, sa-ti sarute fruntea rece

Si sa-ti spuna: “Las' ca trece...”

Spune-mi ca-ti tresalta-n piept

Sufletul si ochiul drept

Se agita nefiresc

Cand iti leg un “te iubesc”

Ai sa vezi curat si clar cine plange de nebuna

Si se linisteste tare cand ii canti dragostea-n struna

Cin' te va vedea pe ascuns, abatut stand la o masa

Si-ti va sopti fara vorbe: “Hai acasa...”

Spune-mi mie ce-ti doresti

Si ai vrea sa-ndeplinesti

Nu spune-n alta ureche

Care nu iti e pereche

Ai sa stii ca poa' s-auda, sa asculte si sa vina

Sa te apuce strans de mana si in palma sa te tina

Arata-i ca ea e in tine si cu o singura culoare

O sa-ti mazgaleasca cerul, strigand tare: “Uite, ti-am facut un soare!”

Indreptar de nebunie. Pe-ntelesul nimanui

Sunt internata de vreo noua ani intr-o clinica de dezintoxicare. Nu e in orasul unde m-am nascut, nici macar, aici, in tara, e departe, mult prea departe. N-au vrut sa-mi spuna niciodata unde sunt de fapt. Ies din cladire si vad doar un camp urias, fara capat. Cateodata e liniste, cateodata aud un pian, cateodata imi tiuie urechea dreapta...mereu e dreapta.

Clinica se numeste S.C.R.I.S. Nu m-am intrebat niciodata de la ce vine, stiu doar ca-mi face bine. Au un fel de masinarie aici, in care, din cand in cand ne pun sa aruncam tot raul din noi, toate frustarile si mai ales tot veninul pe care-l acumulam zi de zi...iar pe partea cealalta ies niste foi albe pline de cuvinte negre, frumoase si importante.

Niciodata n-am inteles de ce scriu de nervi, de ce scriu doar printre lacrimi, de ce pot doar asa?

Niciodata nu mi-a venit sa scriu despre flori, fluturi, soare, despre partea frumoasa a iubirii..niciodata.

Niciodata n-am stiut sa fiu asa cum sunt acum, niciodata, pana acum...ceva vreme... nu mi-am surprins fata asta in oglinda. E urata, are fruntea incruntata, privirea otravitoare, mereu...absolut mereu suspicioasa, buzele strans lipite, de parca n-ar fi zambit niciodata. In spatele ochilor sunt niste galetuse mici pline cu lacrimi, sunt atat de pline incat incep sa se clatine, vrand disperate sa se verse. Dar nu, nu le las, le vars inapoi in mine, nu stiu in ce se transforma cand fac asta, dar in niciun caz in flori, fluturi, soare sau in...ceva frumos.

Ma striga. E timpul pentru tratamentul cu pastile. A fi trebuit sa ma externeze acum ceva vreme, dar starea mi s-a agravat, am luat drogul pe ascuns. Am vrut sa-i pun capat de atatea ori, in atatea nopti, dar n-am putut, am continuat sa mi-l administrez cu o satisfactie bolnava si inca o fac. Tocmai de asta m-au bagat la un tratament mai puternic pentru ca am inceput sa produc venin din ce in ce mai des iar asta, pe noi cei de aici, ne mananca pe interior, ne omoara, usor da' sigur.

Partea proasta, tragica si alarmanta e ca nici S.C.R.I.S.-ul nu mai e la fel, masinaria nu mai face fata, foile ies la fel de albe dar cuvintele sunt mult prea simple pentru mine, pacinetul cu nr 1305.

Ies sa ma intalnesc cu campul. E atat de frumos. El tace si imi zambeste. A venit toamna si e mai inchis la culoare dar la fel de frumos. E frig. Campul meu danseaza cu vantul. Stau nemiscata, desculta si ma uit la ei, e divin. Din cand in cand, in timpul valsului lor, imi arunca si mie cate o frunza galbena in par si le zambesc, le zambesc sincer, le zambesc iubire...cum o faceam atunci, demult.

Nu cred ca vreau sa plec de aici, nu, nu vreau. O sa raman in patul ala alb de la perete cu tiuitul din urechea dreapta care nu-mi mai da voie....sa aud pianul.

http://www.youtube.com/watch?v=3Qm--yiIzAE

CAPITOLUL DIN SPATELE CORTINEI

Acum ceva vreme, spuneam ca voi posta pe blog, experienta scrierii unei carti, cu toate etapele ei. N-am facut-o, normal. Bineinteles ca am tot amanat si am lasat-o moarta, asa cum fac de vreo doi ani cu aproape orice. De doi ani sunt o umbra care traieste o viata despre care simte ca nu e a ei. Ciudat sentiment. Te baga intr-o agonie tampita in care nu poti sa te gandesti decat la cum erai inainte, la ce puteai sa faci, sa spui si gandesti.

Ziceam ca o voi lua treptat, pe capitole, numai ca azi, deasupra capului zboara si se rotesc in jurului lui, doar cuvintele ultimului capitol, care par sa se imbine perfect. Se poate oare sa-ncepi cu sfarsitul? Mergand pe celebra idee “orice sfarsit e un nou inceput”? Bai, nu cred. Fiecare sfarsit are personalitatea lui, nu se transforma niciodata intr-un inceput, ci doar ii lasa loc astuia din urma, care poate sa apara imediat sau mult mai tarziu.

Am auzit ca inspiratia nu te lasa niciodata. Pe mine m-a cam lasat. Pe orice drum, pe orice alee, pe orice covor, rosu sau nu, m-a lasat in urma. Nu m-a luat de mana, nu m-a tras dupa ea pentru ca a stiut mereu ca voi fi acolo in spate, in spatele unei cortine. M-am mandrit mereu cu ea, in orice moment am spus cu ochi zambitori “Ea e inspiratia mea!”, insa ea niciodata. A stat in capul meu permanent si a tacut, s-a ascuns si mi-a soptit “shhh” de vreo cateva ori.

Din primul moment am stiu ca ea imi va da tot ce am nevoie pentru carte. E adevarat, mi-a dat un start bun, frumos si linistit iar acum imi tranteste foile finalului pe masa de parca si-ar da demisia. Poate chiar si-a dat-o iar acum sta in preaviz vreo doua saptamani. Doua saptamani in care nu spune nimic si in care se poate intampla orice. Acum, totusi, e diferit, nu se va-ntampla nimic pentru ca e prea multa liniste si m-am retras in coltul cu flori unde literele imi incolacesc degetele ca niste serpi mici. Aici stau si finalizez plictisitorul si tristul capitol din spatele cortinei. Ce sa-i faci? Asa a vrut ea. M-a tinut captiva acolo, fara sa ma lase s-o iubesc, fara sa pot vedea lumea reala, oamenii din sala care rad, macar un colt de reflector, nimic. Asa ca, m-am conformat si am scris despre ce am vazut in spate...papusi vechi cu ate prinse de maini si de picioare, un ceas spart ce mergea in urma, un soare din lemn scorojit si prea multe tigari aprinse pe care-am calcat incercand sa ies.

Spectacolul s-a terminat, lumina s-a stins, oamenii au plecat fericiti tinandu-se de mana sau in brate iar eu am pus ultimul punct pe hartie si m-am trezit acasa, cu adevarat acasa. Acum, in coltul cu flori stau si corectez, imi doresc sa pot corecta acest ultim capitol, insa singura nu cred ca pot. Imi astept inspiratia, daca va avea timp si tragere de inima sa vina si atunci voi stii daca il corectez, daca il refac cu totul sau il las asa: sec si mazgalit pe intuneric.

Nu va suparati.....

E a ta! Ai cel mai larg zambet pe fata, plin de optimism! De azi poti face orice pentru ca e a ta si numai a ta! Ai visat la ea de cand te stii si acum ca o vezi aici, aproape ca-ti vine sa plangi de fericire. Nu e noua, dar asta nu conteaza, important e ca ai reusit sa strangi bani si sa ti-o iei. Pan' la urma unii spun ca alea noi iti fac mai multe probleme in timp.

Zi de zi, timp de sase luni, atat cat tine garantia, ti s-a parut ca plutesti si ai facut cu ea traseele cele mai lungi. Ai mers pe autostrada soarelui (ce coincidenta de nume!) si ai ajuns la marea ta de vise unde te-ai lasat dus de cele mai mari valuri. De la marea de vise ai accelerat-o puternic, indreptandu-te direct spre muntele promisiunilor, unde, intins pe capota ei, ai vazut cel mai frumos apus de sentimente din viata ta!

Dupa mai bine de un an de la expirarea perioadei de garantie, a trebuit sa-i schimbi multe piese, se defecta tot mai des, dar nu te-ai lasat batut. Ai reparat-o chiar tu de vreo cateva ori, ai spalat-o aproape in fiecare zi, ba chiar ai vopsit-o de doua ori.

De ceva vreme ai simtit ca ai ajuns la capatul puterilor, motorul ii era rece mereu, foarte rar mai pornea, drumurie vostre zilnice ramanand doar o amintire.

Mi-a parut rau. Sincer, chiar mi-a parut rau cand te-am vazut stand la coada aia lunga, cu zeci de persoane care asteptau acelasi lucru. M-am apropiat sa te salut chiar in momentul in care ti-a venit randul si te-am auzit intreband: “Nu va suparati, iubiri la mana a doua mai aveti?”

LANGA APA E DOAR FUM

Gri tunel in marea noastra, unde sta tacut un cor,

Ochi lipiti si buze roase de-apa neagra si sarata,

Fetele cu vocea stinsa pentru noi canta si mor.

Ne-a tacut soarele rosu si-o iubire-n nuanta mata.

Stii, demult l-apus de soare, pe nisip alb de cristal

Se-asezau pe langa foc si-aprindeau vise pe buze,

Impleteau in apa, goale, serpii dansului fatal

Ne vorbeau de nemurire ale inimilor muze.

Dupa vreme de-agonie, de zambet beat si fericire

Am pasit pe plaja noastra, pe bucati verzi, ascutite

Sticlele ce le-am golit in nopti oarbe de iubire

Pacate vechi, imprumutate, dorinte noi, nicicand platite

Ne-am luat inimile-n maini, le-am taiat si aruncat

Ne-am luat ramas bun, in gand, am facut dragostea scrum

Ele toate au plans in cor, le-am privit si sugrumat

Le-am ars rochiile si parul...langa apa e doar fum.

CELE CARE VIN SI PLEACA

Cele care vin si pleaca stau proptite-n pragul usii, in toc de geam, in miez de noapte.

Urlu tare, mi se-aude in tot capul, soptesc in urechea surda, ea se uita si se-apleaca

Stie ca-s aici, pe o margine de pat, scorojit de timp pierdut, ea vrea vorbe nu si fapte.

Crede-n mine mult prea tare, mult prea tare-s toate goale, cele care vin si pleaca.

Cele care vin si pleaca stau,aduna si-apoi spala-n apa neagra,tot ce n-ati avut vreodata,

Ii vad sticla de parfum, scump spre ieftin si ma-nchin, tac si adorm, ea ma umple ea ma seaca

Uneori imi uda bluza, plange lacrimi mari si grele dar sunt false si se usuca, uneori e si machiata.

Cade cu scandal pe ganduri si se-ncrunta, zgomotase-s la o cearta cele care vin si pleaca.

Cele care vin si pleaca mi se-arata toate-n graba, le privesc ochii si sanii, zic nimic si fac ce pot..

Isi smulge-un ciorap subtire, deja rupt si tras in vine, ma tin tare , las asa si astept sa treaca

Arde-n varf tigara seaca, se grabeste si se-mbraca, trage usa si-o privire, am vazut, o doare-n cot.

Cica are-o garsoniera dar si chef sa stea p-aici, toate au chei si pot sa treaca, cele care vin si pleaca.

Cele care vin si pleaca isi jura dragostea pe veci, de patru ori pe zi, azi la doi, maine la zeci.

Cu tocu'-mi zgarie parchetul, imi vede fata intrigata, il ia si pe-al doilea, incepe sa-i placa.

Danseaza ca o apucata, pe orice, oricum, ne imbatam, iesim pe drum, vrei sa tipi dar taci si mergi.

Cand si cand se vrea sotie, uita brusc si-ar vrea s-o dreaga, asa-s toate cele care vin si pleaca.

Mami, de ce...?

Ma uit in oglinda, sunt eu. Ma uit mai bine si sunt eu la 6 ani. Ma rugam in fiecare seara sa mi-l aduca, ii promiteam ca voi manca tot, ca ma voi culca devreme, ca voi fi un copil mai bun daca mi-l aduce.
Si-ntr-o zi a venit! Am alergat plangand de fericire, l-am strans la piept si l-am pupat pe frunte. Din acel moment, desi abia invatasem sa ma ghidez dupa limbile ceasului, stiam cand trebuie sa manance. Il auzeam in mintea mea de copil si stiam ca acum il voi duce la baie sau la plimbare. Il puneam la culcare, la aceeasi ora in fiecare seara, nu inainte de a pupa manutele de cauciuc ale bebelusului, jucaria mea frumoasa, primita de la parinti. Dupa un timp, unul dintre prietenii mei care se juca de-a doctorul l-a stricat, dar mama a gasit solutia imediat: “o sa-i schimbam bateriile si o sa mearga din nou! Trebuie sa mearga!”

Acum sunt in acelasi pat, imi curg, la fel ca atunci, siroaie de lacrimi insa acum sunt amare, disperate. Nu mai vreau sa vina, nu mai vreau sa primesc papusa cu cap rotund, imi doresc sa fi ramas acolo, pana in momentul in care ma hotarasc eu sa merg si sa o cumpar.
E prea intuneric, e numai frig, e ceata, e mult prea tarziu… “Papusa” a ajuns. Nu a comandat-o nimeni de data asta, nici eu, nici parintii mei, e doar un frumos cadou, o surpriza din partea “firmei de jucarii”…e copilul meu. Are aceeasi pozitie ca si a mea acum, cu mainile impreunate la gura si cu genunchii indoiti, lipiti de coate….sta la fel ca mine…in mine, dar nu plange, el asteapta doar….asteapta sa vina momentul potrivit cand cineva ii va taia “funda” si va iesi la lumina din “cutie” pentru a ma face fericita…asteapta sa il vad, asteapta sa ma stie.

Maine voi deschide, mult, mult prea devreme, cadoul pe care nu l-am cerut, nu acum. Mai e doar o noapte, poate cea mai lunga noapte din viata mea. Nimeni, niciun om nu are dreptul sa ma judece, oricine ai fi nu sta cu mine, sunt orele pe care trebuie sa le petrec doar eu cu Dumnezeu, sa-I vorbesc, sa-I explic, sa cer iertare.

Nimeni nu intelege ca la 16, 17 sau chiar 18 ani nu pot pastra un copil. As fi un copil…cu un altul in brate.
Nimeni nu intelege ca tatal lui nu va fi acolo, de fapt nu mai e demult aici, cu mine, cu noi.
Nimeni nu stie ca eu, fara tatal lui, fara parintii mei care au murit cand eram mica, nu am cum sa-l cresc. Nu va avea nici macar ce sa manance.

Doar Dumnezeu ma poate condamna sau ierta, doar El.

E aproape 6 dimineata….mai am 4 ore…aud apa cum pica undeva in baie….pica la fel ca lacrimile astea reci….adorm….visez…stiu ca visez. Sunt in camera mea, e vara. Un pusti blond imi intinde o scrisoare, imi saruta apasat ambele maini, isi ia mingea si o zbugheste afara…la joaca. Mainile-mi tremura, nu pot sa le controlez si totusi o deschid:

“ Mamica mea,

Mai tii minte tot ce ti-am povestit, zi de zi, de cand am ajuns la tine in burta? Iti spuneam ca imi pare rau pentru ca am plans asa de tare cand m-ai nascut, n-am vrut sa te sperii. Iti mai explicam, razand, fata pe care-ai facut-o cand m-ai vazut pasind pentru prima data. Mai stii? Ma tineam de masuta din sufragerie si ma leganam gata, gata sa cad. Iti povesteam ce am simtit dupa prima zi de scoala cand am iesit de la ore si ma asteptai in fata clasei emotionata. Stai linistita! Te rog, nu plange! Nu ai uitat nimic!

Lucrurile astea de fapt urmau sa se intample si mi s-a parut dragut sa ti le povestesc eu inainte, de acolo dinauntru. Nu ma supar sa stii daca nu le-ai auzit! Eu doar incercam sa te linistesc pentru ca nu intelegeam de ce ai tot plans de cand ai aflat ca sunt acolo, in tine.

Imi pare rau doar ca nu am terminat, as mai fi avut ataaat de multe de povestit, dar in dimineata aia ai vrut sa ne vedem mai repede decat trebuia. Cand m-a atins am crezut ca e mana ta si am inceput sa rad si sa chicotesc “mami, opreste-te, ma gadili! Mai ai rabdare putin. Te anunt eu cand sunt gata sa vin”. Imediat mi-am dat seama ca nu ai cum sa fii tu, mana ta ar fi trebuit sa fie calda si moale, nu rece si ascutita…

De acolo nu mai stiu nimic, cred ca am adormit si m-am trezit aici, unde e mereu cald, soare si sunt si foarte multi copii fara mamici.

Imi pare rau ca nu am apucat sa te stiu, dar sunt sigur ca esti la fel de frumoasa pe dinafara la fel cum mi-ai aratat in acele cateva saptamani acolo la tine in burta.

Ma intorc la joaca acum!

Te iubesc!”

E dimineata…am ochii injectati…zambesc isteric. O sa plec acum. Trebuie sa ajung la doctor, am programare. Imi va strica “papusa” dar e bine, e bine pentru ca peste cativa ani o sa-i schimb bateriile si o sa mearga din nou. Trebuie sa mearga….

Fotograf: NARCIS VIRGILIU

Mai multe fotografii pe: www.narcisvirgiliu.ro/blog/mami-de-ce