Indreptar de nebunie. Pe-ntelesul nimanui

Sunt internata de vreo noua ani intr-o clinica de dezintoxicare. Nu e in orasul unde m-am nascut, nici macar, aici, in tara, e departe, mult prea departe. N-au vrut sa-mi spuna niciodata unde sunt de fapt. Ies din cladire si vad doar un camp urias, fara capat. Cateodata e liniste, cateodata aud un pian, cateodata imi tiuie urechea dreapta...mereu e dreapta.

Clinica se numeste S.C.R.I.S. Nu m-am intrebat niciodata de la ce vine, stiu doar ca-mi face bine. Au un fel de masinarie aici, in care, din cand in cand ne pun sa aruncam tot raul din noi, toate frustarile si mai ales tot veninul pe care-l acumulam zi de zi...iar pe partea cealalta ies niste foi albe pline de cuvinte negre, frumoase si importante.

Niciodata n-am inteles de ce scriu de nervi, de ce scriu doar printre lacrimi, de ce pot doar asa?

Niciodata nu mi-a venit sa scriu despre flori, fluturi, soare, despre partea frumoasa a iubirii..niciodata.

Niciodata n-am stiut sa fiu asa cum sunt acum, niciodata, pana acum...ceva vreme... nu mi-am surprins fata asta in oglinda. E urata, are fruntea incruntata, privirea otravitoare, mereu...absolut mereu suspicioasa, buzele strans lipite, de parca n-ar fi zambit niciodata. In spatele ochilor sunt niste galetuse mici pline cu lacrimi, sunt atat de pline incat incep sa se clatine, vrand disperate sa se verse. Dar nu, nu le las, le vars inapoi in mine, nu stiu in ce se transforma cand fac asta, dar in niciun caz in flori, fluturi, soare sau in...ceva frumos.

Ma striga. E timpul pentru tratamentul cu pastile. A fi trebuit sa ma externeze acum ceva vreme, dar starea mi s-a agravat, am luat drogul pe ascuns. Am vrut sa-i pun capat de atatea ori, in atatea nopti, dar n-am putut, am continuat sa mi-l administrez cu o satisfactie bolnava si inca o fac. Tocmai de asta m-au bagat la un tratament mai puternic pentru ca am inceput sa produc venin din ce in ce mai des iar asta, pe noi cei de aici, ne mananca pe interior, ne omoara, usor da' sigur.

Partea proasta, tragica si alarmanta e ca nici S.C.R.I.S.-ul nu mai e la fel, masinaria nu mai face fata, foile ies la fel de albe dar cuvintele sunt mult prea simple pentru mine, pacinetul cu nr 1305.

Ies sa ma intalnesc cu campul. E atat de frumos. El tace si imi zambeste. A venit toamna si e mai inchis la culoare dar la fel de frumos. E frig. Campul meu danseaza cu vantul. Stau nemiscata, desculta si ma uit la ei, e divin. Din cand in cand, in timpul valsului lor, imi arunca si mie cate o frunza galbena in par si le zambesc, le zambesc sincer, le zambesc iubire...cum o faceam atunci, demult.

Nu cred ca vreau sa plec de aici, nu, nu vreau. O sa raman in patul ala alb de la perete cu tiuitul din urechea dreapta care nu-mi mai da voie....sa aud pianul.

http://www.youtube.com/watch?v=3Qm--yiIzAE

CAPITOLUL DIN SPATELE CORTINEI

Acum ceva vreme, spuneam ca voi posta pe blog, experienta scrierii unei carti, cu toate etapele ei. N-am facut-o, normal. Bineinteles ca am tot amanat si am lasat-o moarta, asa cum fac de vreo doi ani cu aproape orice. De doi ani sunt o umbra care traieste o viata despre care simte ca nu e a ei. Ciudat sentiment. Te baga intr-o agonie tampita in care nu poti sa te gandesti decat la cum erai inainte, la ce puteai sa faci, sa spui si gandesti.

Ziceam ca o voi lua treptat, pe capitole, numai ca azi, deasupra capului zboara si se rotesc in jurului lui, doar cuvintele ultimului capitol, care par sa se imbine perfect. Se poate oare sa-ncepi cu sfarsitul? Mergand pe celebra idee “orice sfarsit e un nou inceput”? Bai, nu cred. Fiecare sfarsit are personalitatea lui, nu se transforma niciodata intr-un inceput, ci doar ii lasa loc astuia din urma, care poate sa apara imediat sau mult mai tarziu.

Am auzit ca inspiratia nu te lasa niciodata. Pe mine m-a cam lasat. Pe orice drum, pe orice alee, pe orice covor, rosu sau nu, m-a lasat in urma. Nu m-a luat de mana, nu m-a tras dupa ea pentru ca a stiut mereu ca voi fi acolo in spate, in spatele unei cortine. M-am mandrit mereu cu ea, in orice moment am spus cu ochi zambitori “Ea e inspiratia mea!”, insa ea niciodata. A stat in capul meu permanent si a tacut, s-a ascuns si mi-a soptit “shhh” de vreo cateva ori.

Din primul moment am stiu ca ea imi va da tot ce am nevoie pentru carte. E adevarat, mi-a dat un start bun, frumos si linistit iar acum imi tranteste foile finalului pe masa de parca si-ar da demisia. Poate chiar si-a dat-o iar acum sta in preaviz vreo doua saptamani. Doua saptamani in care nu spune nimic si in care se poate intampla orice. Acum, totusi, e diferit, nu se va-ntampla nimic pentru ca e prea multa liniste si m-am retras in coltul cu flori unde literele imi incolacesc degetele ca niste serpi mici. Aici stau si finalizez plictisitorul si tristul capitol din spatele cortinei. Ce sa-i faci? Asa a vrut ea. M-a tinut captiva acolo, fara sa ma lase s-o iubesc, fara sa pot vedea lumea reala, oamenii din sala care rad, macar un colt de reflector, nimic. Asa ca, m-am conformat si am scris despre ce am vazut in spate...papusi vechi cu ate prinse de maini si de picioare, un ceas spart ce mergea in urma, un soare din lemn scorojit si prea multe tigari aprinse pe care-am calcat incercand sa ies.

Spectacolul s-a terminat, lumina s-a stins, oamenii au plecat fericiti tinandu-se de mana sau in brate iar eu am pus ultimul punct pe hartie si m-am trezit acasa, cu adevarat acasa. Acum, in coltul cu flori stau si corectez, imi doresc sa pot corecta acest ultim capitol, insa singura nu cred ca pot. Imi astept inspiratia, daca va avea timp si tragere de inima sa vina si atunci voi stii daca il corectez, daca il refac cu totul sau il las asa: sec si mazgalit pe intuneric.

Nu va suparati.....

E a ta! Ai cel mai larg zambet pe fata, plin de optimism! De azi poti face orice pentru ca e a ta si numai a ta! Ai visat la ea de cand te stii si acum ca o vezi aici, aproape ca-ti vine sa plangi de fericire. Nu e noua, dar asta nu conteaza, important e ca ai reusit sa strangi bani si sa ti-o iei. Pan' la urma unii spun ca alea noi iti fac mai multe probleme in timp.

Zi de zi, timp de sase luni, atat cat tine garantia, ti s-a parut ca plutesti si ai facut cu ea traseele cele mai lungi. Ai mers pe autostrada soarelui (ce coincidenta de nume!) si ai ajuns la marea ta de vise unde te-ai lasat dus de cele mai mari valuri. De la marea de vise ai accelerat-o puternic, indreptandu-te direct spre muntele promisiunilor, unde, intins pe capota ei, ai vazut cel mai frumos apus de sentimente din viata ta!

Dupa mai bine de un an de la expirarea perioadei de garantie, a trebuit sa-i schimbi multe piese, se defecta tot mai des, dar nu te-ai lasat batut. Ai reparat-o chiar tu de vreo cateva ori, ai spalat-o aproape in fiecare zi, ba chiar ai vopsit-o de doua ori.

De ceva vreme ai simtit ca ai ajuns la capatul puterilor, motorul ii era rece mereu, foarte rar mai pornea, drumurie vostre zilnice ramanand doar o amintire.

Mi-a parut rau. Sincer, chiar mi-a parut rau cand te-am vazut stand la coada aia lunga, cu zeci de persoane care asteptau acelasi lucru. M-am apropiat sa te salut chiar in momentul in care ti-a venit randul si te-am auzit intreband: “Nu va suparati, iubiri la mana a doua mai aveti?”

LANGA APA E DOAR FUM

Gri tunel in marea noastra, unde sta tacut un cor,

Ochi lipiti si buze roase de-apa neagra si sarata,

Fetele cu vocea stinsa pentru noi canta si mor.

Ne-a tacut soarele rosu si-o iubire-n nuanta mata.

Stii, demult l-apus de soare, pe nisip alb de cristal

Se-asezau pe langa foc si-aprindeau vise pe buze,

Impleteau in apa, goale, serpii dansului fatal

Ne vorbeau de nemurire ale inimilor muze.

Dupa vreme de-agonie, de zambet beat si fericire

Am pasit pe plaja noastra, pe bucati verzi, ascutite

Sticlele ce le-am golit in nopti oarbe de iubire

Pacate vechi, imprumutate, dorinte noi, nicicand platite

Ne-am luat inimile-n maini, le-am taiat si aruncat

Ne-am luat ramas bun, in gand, am facut dragostea scrum

Ele toate au plans in cor, le-am privit si sugrumat

Le-am ars rochiile si parul...langa apa e doar fum.

CELE CARE VIN SI PLEACA

Cele care vin si pleaca stau proptite-n pragul usii, in toc de geam, in miez de noapte.

Urlu tare, mi se-aude in tot capul, soptesc in urechea surda, ea se uita si se-apleaca

Stie ca-s aici, pe o margine de pat, scorojit de timp pierdut, ea vrea vorbe nu si fapte.

Crede-n mine mult prea tare, mult prea tare-s toate goale, cele care vin si pleaca.

Cele care vin si pleaca stau,aduna si-apoi spala-n apa neagra,tot ce n-ati avut vreodata,

Ii vad sticla de parfum, scump spre ieftin si ma-nchin, tac si adorm, ea ma umple ea ma seaca

Uneori imi uda bluza, plange lacrimi mari si grele dar sunt false si se usuca, uneori e si machiata.

Cade cu scandal pe ganduri si se-ncrunta, zgomotase-s la o cearta cele care vin si pleaca.

Cele care vin si pleaca mi se-arata toate-n graba, le privesc ochii si sanii, zic nimic si fac ce pot..

Isi smulge-un ciorap subtire, deja rupt si tras in vine, ma tin tare , las asa si astept sa treaca

Arde-n varf tigara seaca, se grabeste si se-mbraca, trage usa si-o privire, am vazut, o doare-n cot.

Cica are-o garsoniera dar si chef sa stea p-aici, toate au chei si pot sa treaca, cele care vin si pleaca.

Cele care vin si pleaca isi jura dragostea pe veci, de patru ori pe zi, azi la doi, maine la zeci.

Cu tocu'-mi zgarie parchetul, imi vede fata intrigata, il ia si pe-al doilea, incepe sa-i placa.

Danseaza ca o apucata, pe orice, oricum, ne imbatam, iesim pe drum, vrei sa tipi dar taci si mergi.

Cand si cand se vrea sotie, uita brusc si-ar vrea s-o dreaga, asa-s toate cele care vin si pleaca.

Mami, de ce...?

Ma uit in oglinda, sunt eu. Ma uit mai bine si sunt eu la 6 ani. Ma rugam in fiecare seara sa mi-l aduca, ii promiteam ca voi manca tot, ca ma voi culca devreme, ca voi fi un copil mai bun daca mi-l aduce.
Si-ntr-o zi a venit! Am alergat plangand de fericire, l-am strans la piept si l-am pupat pe frunte. Din acel moment, desi abia invatasem sa ma ghidez dupa limbile ceasului, stiam cand trebuie sa manance. Il auzeam in mintea mea de copil si stiam ca acum il voi duce la baie sau la plimbare. Il puneam la culcare, la aceeasi ora in fiecare seara, nu inainte de a pupa manutele de cauciuc ale bebelusului, jucaria mea frumoasa, primita de la parinti. Dupa un timp, unul dintre prietenii mei care se juca de-a doctorul l-a stricat, dar mama a gasit solutia imediat: “o sa-i schimbam bateriile si o sa mearga din nou! Trebuie sa mearga!”

Acum sunt in acelasi pat, imi curg, la fel ca atunci, siroaie de lacrimi insa acum sunt amare, disperate. Nu mai vreau sa vina, nu mai vreau sa primesc papusa cu cap rotund, imi doresc sa fi ramas acolo, pana in momentul in care ma hotarasc eu sa merg si sa o cumpar.
E prea intuneric, e numai frig, e ceata, e mult prea tarziu… “Papusa” a ajuns. Nu a comandat-o nimeni de data asta, nici eu, nici parintii mei, e doar un frumos cadou, o surpriza din partea “firmei de jucarii”…e copilul meu. Are aceeasi pozitie ca si a mea acum, cu mainile impreunate la gura si cu genunchii indoiti, lipiti de coate….sta la fel ca mine…in mine, dar nu plange, el asteapta doar….asteapta sa vina momentul potrivit cand cineva ii va taia “funda” si va iesi la lumina din “cutie” pentru a ma face fericita…asteapta sa il vad, asteapta sa ma stie.

Maine voi deschide, mult, mult prea devreme, cadoul pe care nu l-am cerut, nu acum. Mai e doar o noapte, poate cea mai lunga noapte din viata mea. Nimeni, niciun om nu are dreptul sa ma judece, oricine ai fi nu sta cu mine, sunt orele pe care trebuie sa le petrec doar eu cu Dumnezeu, sa-I vorbesc, sa-I explic, sa cer iertare.

Nimeni nu intelege ca la 16, 17 sau chiar 18 ani nu pot pastra un copil. As fi un copil…cu un altul in brate.
Nimeni nu intelege ca tatal lui nu va fi acolo, de fapt nu mai e demult aici, cu mine, cu noi.
Nimeni nu stie ca eu, fara tatal lui, fara parintii mei care au murit cand eram mica, nu am cum sa-l cresc. Nu va avea nici macar ce sa manance.

Doar Dumnezeu ma poate condamna sau ierta, doar El.

E aproape 6 dimineata….mai am 4 ore…aud apa cum pica undeva in baie….pica la fel ca lacrimile astea reci….adorm….visez…stiu ca visez. Sunt in camera mea, e vara. Un pusti blond imi intinde o scrisoare, imi saruta apasat ambele maini, isi ia mingea si o zbugheste afara…la joaca. Mainile-mi tremura, nu pot sa le controlez si totusi o deschid:

“ Mamica mea,

Mai tii minte tot ce ti-am povestit, zi de zi, de cand am ajuns la tine in burta? Iti spuneam ca imi pare rau pentru ca am plans asa de tare cand m-ai nascut, n-am vrut sa te sperii. Iti mai explicam, razand, fata pe care-ai facut-o cand m-ai vazut pasind pentru prima data. Mai stii? Ma tineam de masuta din sufragerie si ma leganam gata, gata sa cad. Iti povesteam ce am simtit dupa prima zi de scoala cand am iesit de la ore si ma asteptai in fata clasei emotionata. Stai linistita! Te rog, nu plange! Nu ai uitat nimic!

Lucrurile astea de fapt urmau sa se intample si mi s-a parut dragut sa ti le povestesc eu inainte, de acolo dinauntru. Nu ma supar sa stii daca nu le-ai auzit! Eu doar incercam sa te linistesc pentru ca nu intelegeam de ce ai tot plans de cand ai aflat ca sunt acolo, in tine.

Imi pare rau doar ca nu am terminat, as mai fi avut ataaat de multe de povestit, dar in dimineata aia ai vrut sa ne vedem mai repede decat trebuia. Cand m-a atins am crezut ca e mana ta si am inceput sa rad si sa chicotesc “mami, opreste-te, ma gadili! Mai ai rabdare putin. Te anunt eu cand sunt gata sa vin”. Imediat mi-am dat seama ca nu ai cum sa fii tu, mana ta ar fi trebuit sa fie calda si moale, nu rece si ascutita…

De acolo nu mai stiu nimic, cred ca am adormit si m-am trezit aici, unde e mereu cald, soare si sunt si foarte multi copii fara mamici.

Imi pare rau ca nu am apucat sa te stiu, dar sunt sigur ca esti la fel de frumoasa pe dinafara la fel cum mi-ai aratat in acele cateva saptamani acolo la tine in burta.

Ma intorc la joaca acum!

Te iubesc!”

E dimineata…am ochii injectati…zambesc isteric. O sa plec acum. Trebuie sa ajung la doctor, am programare. Imi va strica “papusa” dar e bine, e bine pentru ca peste cativa ani o sa-i schimb bateriile si o sa mearga din nou. Trebuie sa mearga….

Fotograf: NARCIS VIRGILIU

Mai multe fotografii pe: www.narcisvirgiliu.ro/blog/mami-de-ce

Ajutor! Ma inec in mine...

(Cat de jos tre' sa ajungi ca sa poti urca iar?)

Tot corpul mi s-a izbit de apa rece ca si cum as fi cazut direct pe o bucata de beton. Spatele si picioarele au inceput sa ma furnice si usor, usor betonul a inceput sa se-nmoaie, sa devina lichid si sa-mi invaluie trupul. Mii de cutite imi injunghie mainile, picioarele, fata iar numarul lor se inmulteste cu cat ma afund mai mult. Am ochii deschisi, sunt plini de verdele apei si de lumina felinarului ce a ramas neclintit pe pod....iar vocea aia schimonosita se aude din nou tinandu-si micul ecou diabolic de mana:

Cine sunt? Esti tu, definitia mediocritatii. Persoana care tace, care se teme, care amana, care uita, care nu spune de dragul altora. Esti inca una ca tine. Din material prost, cusut de mana, cu nasturi ieftini si croiala invechita.

Ce fac? Nu faci nimic. Agiti apele in jurul tau doar ca sa para ca faci ceva. Vorbesti doar ca sa nu taci. N-ai absolut nicio satisfactie. Nu contezi deloc si nimeni nu conteaza pe tine. Nu faci nimic si asta stii sa faci cel mai bine.

Ce vreau? Habar n-ai. Vrei multe si de fapt nimic. Vrei prea multe si n-ai nimic.

Pe cine iubesc? Iubesti oameni care te uita, care nu te iubesc, care te arunca de pe o zi pe alta fara sa se uite inapoi. Iubesti persoane care au ocazional nevoie de tine, care te afunda, care te pun mereu pe locul doi, trei, patru sau in viata carora n-ai niciun loc de fapt.

Cine ma iubeste? Cine stie?

E atat de rece si frig, atat de liniste si atat de departe. Aud inima, bate la poarta apei. Vrea sa intre, sa se aseze pe fundul ei, cu capul pe o piatra si sa taca, sa adoarma, sa se opreasca...a obosit. Corpul mi se leagana in hamacul asta de gheata care ma duce tot mai jos spre tacere, unde luminile se sting rand pe rand.

Incep sa vad:

"O mama tanara, cu trasaturi frumoase care-i citeste unei fetite blonde cu parul ondulat, cartea ei preferata.
Pe Sandy Bell intr-un televizor vechi in fata caruia fetita sta nemiscata si zambeste.
O sala de clasa luminoasa, o floricica albastra din hartie pe care scrie "I D", prinsa de o uniforma apretata....miroase a lemn proaspat lacuit.
O fata ce canta la cor si inima-i vibreaza.
Un creion verde, foarte tocit de cat a scris pe zeci de caiete.
O camera, patru pereti ce respira odata cu fata care sta intinsa pe jos cu privirea pierduta, un altar, un cuib o viata.
Un balcon plin de flori si perne pe jos, cu geamuri larg deschise, vant cald adie si lacul sclipeste inconjurat de lumini.
Un bunic care danseaza an de an, negresit, cu nepoata lui in mijlocul camerei, zambeste cu fata plina de lumina, plange si ii saruta mainile.
O fata prea tanara ca sa fie felicitata.
Niste randuri: "Multumesc pentru lucrurile minunate pe care le faci! Nu stiu de unde ai atata putere...sa te tina Dumnezeu!"

Talpile mi se lipesc de pietre...am ajuns la fund, am ajuns la timp. Nici linistea nu se mai aude aici...nici intunericul nu se mai vede. As vrea sa plang dar nu am unde...totul e apa...totul e sarat si rece.

Miroase a frezie, simt gust de turta dulce, inima mea s-a oprit dar totusi aud batai...nu's ale mele. Sunt in rochia neagra...scurtata, cu urechea dreapta lipita de cealalta inima a mea, am atipit cinci minute.

Deschid ochii, imping puternic nisipul si pietrele de sub picioarele mele, ma arunc spre inceput. Luminile incep sa apara si apa ma ridica cu o viteza uluitoare. Sparg acoperisul apei si trag in piept tot aerul fericirii...sunt sus...iar vocea frumoasa-mi spune:

Cine sunt? Esti oricine vrei sa fii! Esti omul puternic ce picteaza zambete pe fetele lor. Omul care poate ajunge oriunde, mai sus ca nimeni altcineva. Esti copilul soarelui care rade cand ploua, se plimba prin zapada si se topeste de bucurie cand vine primavara. Esti forta care se pregateste sa bucure milioane de suflete.

Ce fac? Cladesti un palat. Pui caramida cu caramida zi de zi, e palatul dorintelor tale.

Ce vreau? Vrei sa ajungi in sufletele lor. Sa-i faci sa planga razand, sa cada pe ganduri cu ochi tristi sa explodeze de fericire.

Pe cine iubesc? Iubesti un dans lent in mijlocul bulevardului, iubesti o margine de fereastra pe care doarme un sarut, iubesti niste foi mici pline de dorinte mari, iubesti, cum stii tu mai bine, tot ce vrei sa iubesti.

Cine ma iubeste? Te iubeste inima care bate anormal de tare,cateodata. Vocea pe care o auzi dimineata. Mana care te tine cand mergi pe tocuri, noaptea, intr-un parc cu vrajitoare.

Chiar daca stii sa-noti, atunci cand pleci in largul sufletului tau, fara vesta de salvare, fara sa spui nimanui si fara sa-ti cunosti bine apele, singurul care te poate salva esti doar tu. Cand iti faci bagajele si esti hotarat sa mergi in...largul tau, nu te gandi ca mergi intr-o croaziera, nu-ti lua lucruri scumpe, inutile greu de carat...te vor afunda si mai mult. Umple fiecare buzunar cu cele mai frumoase amintiri, in geanta ia-ti momentele speciale din viata ta iar intr-un servetel impacheteaza-ti putina iubire...o sa ai nevoie.