E vremea “NOT”-ului!

-Text banal - 

Si cum iubesc eu omul, in general, atat de mult, continui sa-l observ in cele mai mici detalii. Il privesc din unghiuri diferite, in anumite situatii, il analizez cum stiu eu mai bine, mereu obiectiv...pentru ca daca as fi subiectiva, as transforma tot “studiul” meu intr-o intalnire de ganduri barfitoare.

Si stau si-l admir in toata splendoarea lui, ii vad partea urata si-ncerc sa-i gasesc sursa sau, de cele mai multe ori scuza. De fiecare data imi iese pentru ca: orice om este bun in adancurile lui acolo, iar asta nu mi-o va scoate nimeni din cap.

Iubesc omul. Iubesc femeile cu toata nebunia lor furtunoasa, cu toate dramele lor haioase, cu toate zambetele noastre topitoare de gheata si cu marea noastra duritate studiata atent in oglinda. Iubesc stangacia sau priceperea barbatilor atunci cand fac declaratii, iubesc faptul ca nu sunt atat de complicati ca femeile si ca ele desi stiu asta, habar n-au de fapt. Iubesc barbatul cand incearca sa minta si ii iese prost sau chiar si atunci cand ii iese bine. Iubesc barbatul cand iubeste.

Desi sunt dedicata omului si merg pe drumul lui din ce in ce mai bine, fara sa ma mai clatin, din ce in ce mai aproape de el, fara sa il simt strain si-l inteleg pe zi ce trece mai bine...asta fiind doar inceputul, vreau sa scriu despre doua exemplare ce fac parte din aceeasi “specie”: NOT = “noul om trist”. Sa nu-mi sara nimeni in cap, pentru ca aici, “trist” nu are valoare de suparat, amarat etc, ci de limitat, mic...extrem de mic.

Prima categorie a “noului om trist” este: Limitatorul

E plin frici ca de pojar, in copilarie. E plin de frustrari marunte care-i dau peste glezne la fiecare pas facut, dar el indura si merge cat mai tantos, ca nu cumva sa descopere careva ca-i si el om cu slabiciuni. Sufera (Dumnezeule!) din plin de mania persecutiei pentru ca: toti ii sunt dusmani, toti comploteaza impotriva lui vrand sa-i ia ceva....nici el nu stie foarte clar ce anume. Iti sugereaza mereu ca “a mai intalnit multi ca tine” iar tu te uiti ca prostu'-n spate, poate-poate ti-oi vedea “stramosii” care au construit teoria conspiratiei special pentru el. Crede probabil ca oamenii ii pomenesc numele si-n somn, pentru ca da! Chiar si in vis dusmanu' vrea sa-i fure aia doi ponei de la bicicleta lui ruginita.

Tot in categoria asa, ceva mai soft pe partea de paranoia mai avem o rasa. Cum spuneam, nu e prea dezvoltat pe partea de “toata lumea ma saboteaza”, insa, ramas cu reminiscente din timpul gimnaziului, unde nu i-a iesit prea bine “treaba” cat s-a perindat p'acolo, rasa asta de talie mai mica te lasa sa mergi si te prinde din spate de picior, sau de o buca, na, ca sa ne intelegem mai bine. Incerci sa te scuturi, sa-l faci sa se desprinda si nimic, lighioana se mentine pe pozitii vrand sa-ti arate ca “te-a facut ea pe tine!”. Hahaha, iar spectacolul, crede-ma, e de nepretuit!

Oamenii de mai sus se pot intalni pe diferite planuri: personal, job, relatie de prietenie/amicitie etc. Categoria asta reprezinta omul cu inteligenta emotionala=0, ceea ce este mult mai grav decat un IQ mic. Cand EQ-ul aluneca sub linie...poti sa fii geniul geniilor, ai cam pus-o pentru ca o vei da in bara si vei ramane mic, slut, cocosat, veninos si vesnic trist, vrand mereu sa “i-o tragi cuiva, cumva” pentru ca asta iti mai pipereaza si tie putin viata si-ti da impresia ca esti puternic..

Ceea ce ma socheaza cu adevarat pe mine la tipul asta de oameni e limitarea lor, mai ales pe partea de work. Cand pentru tine VIATA= biroul (efectiv masa aia de lemn), job-ul, scaunul ala care-ti teseste curu'-n fiecare zi si performantele “tipatoare” in fata carora concurezi cu toti oamenii care, de fapt, nu concureaza cu nimeni....e nasol. La un moment dat ajung sa amestece planul personal (de obicei aproape inexistent) cu cel profesional...iar atunci e mai “groasa” ca niciodata, in clipa aia, daca cineva le va spune “Priveste Cerul”, ei vor raspunde: “Ce ma? Cine? Da-mi mailul lui ca mai bine-i scriu!”

A doua categorie a “noului om trist” este: Imitatorul

Incredere-n sine = 5%

Caracter = -2%

Personalitate = nedefinita, negasita etc

Raspuns la intrebarea “cine esti?”: Cand? azi sau maine?

Aici, “cheia” Imitatorului, butonul lui de start este obsesia. In momentul cand a facut-o, bineinteles pentru un al om, incepe sa-i copieze...hmmm ce sa-i copieze? Gesturile? Mai mult. Gusturile? Mai... Pasiunile? Si mai mult! Viata?! Da, viata, doar ca nu i-o copiaza, incearca sa i-o traiasca. Sinistru, a? :))

Sa nu credeti ca poate doar atat... Pe zi ce trece, adopta si din viata altor persoane apropiate de omul-obsesie si sa vezi acolo ce cocktail iese! 

Serios vorbind (nu ca pana acum n-as fi facut-o) asta e un caz trist, in adevaratul sens al cuvantului. Trist, mai ales pentru faptul ca Imitatorul, de cele mai multe ori, nici macar nu realizeaza ca “adopta” alte vieti.

Unii dintre voi imi pot spune: “Asa si? Daca omu-i fericit in felul asta?” Doar ca...aici mai avem o buba: Imitatorul nu e niciodata fericit! E intr-o drama continua, un fel de “Tanar si nelinistit” al problemelor. Prin imitare, scopul lui la nivel de subconstient (Sau nu) este acela de a impresiona omul-obsesie, aratandu-i cat de asemanatori sunt ei, de fapt! Munca ce este identica cu alergatura hamsterului pe rotita aia a lui din cusca. Pffff cam cat de obositor, la nivel de psihic, ar trebui sa fie ?! 

Rasa Imitator veti gasi pe strada, acolo unde-l veti recunoaste doar daca il cunoasteti si pe omul-obsesie al acestuia, altfel nu. Va mai puteti ciocni de el/ea la job, pe langa job, in viata personala, pe langa viata personala, in cercul de prieteni, de amici, de cunostinte sau de oameni, in general. Foarte important de retinut: Daca esti omul-obsesie, trebuie sa stii ca Imitatorul, cu cat observa sau afla mai mult despre tine ori despre cei apropiati tie, cu atat mai hotarat va copia...chiar si unele dintre cele mai intime lucruri. Revin cu o intrebare: mai sinistru si mai trist de atat se poate?

In concluzie, iubesc oamenii! Mai ales daca fac parte din tot felul de categorii, chiar si din cele de mai sus, pentru ca-mi dau atatea informatii, atat de mult material si ma lasa sa-i observ cum zburda in lumea lor, separata de realitate, oricare ar fi asta.

Sfat prietenesc: Lasati-o fratilor mai moale! Opriti-va putin si puneti-va cateva intrebari, pentru ca-n ritmul si-n maniera asta de a aborda viata, drumul din fata voastra se va transmorma-ntr-o vale.

Noi? Fumatori. Da, maaari fumatori!

El? Fumator. Da, maaare fumator! Numai tigari bune fumeaza, fara discutie.

A gasit de curand, in nu-stiu-ce magazin sofisticat, o tigara “de cursa lunga”. “Tigara interminabila” se numeste. Trage zi de zi din ea, nu cu pofta, doar cu putere, de parca ar vrea sa scoata viata din ea...si reuseste usor, usor. Ma uit fascinata la-ntrega poveste: isi pregateste putin gura ca pentru un sarut rece, indiferent, dupa care ii apasa putin filtrul, isi strange buzele si obrajii transformand sarutul rece in cel mai pasional, puternic si real sarut pe care l-ai vazut vreodata. Hartia incepe sa alerge nebuna spre el, tragandu-si dupa ea tutunul si strigand isterica “Haaaai odata, ma cheama la el! Daca te-ai misca mai repede as reusi macar pentru o secunda, sa-i pup buza de jos!” Asa incearca, saraca sa-l cucereasca de zeci de ori pe zi. E mereu acolo pregatita si cateodata innebunita de gandul ca nu-l va atinge si n-o va iubi niciodata cu adevarat.

Dupa scurt timp stransoarea buzelor lui pline...elibereaza filtrul iar hartia se resemneaza din reflex, bombanind tutunul ca de fiecare data. Din gura-i murdara de atatea saruturi cersite, iese sufletul tigarii, mereu gri de suparare, mereu lent, uitandu-se inapoi...de parca ar mai avea vreo speranta. Ia tot felul de forme crezand ca asa il va impresiona pe el...fumatorul inrait, dar tace, se resemneaza si pluteste istovit spre raiul tigarilor neiubite.

“Tigara interminabila” sta mereu intr-un sertar, ascunsa bine. O scoate doar cand e singur, pentru ca-i e rusine sa recunoasca ca e fumator. E secretul lui, demult “cel mai frumos”, acum obisnuit. Probabil ca-i este si teama...ca nu cumva, vreun alt fumator sa vrea sa traga din a lui tigara, si-asa hartia sa vada alte buze mai calde, mai hotarate, mai iubitoare, sa se indragosteasca si sa alerge innebunita spre ele.

“Tigara interminabila” e doar o denumire exagerata de comerciantii care vor sa-si vanda produsul cat mai bine, in realitate ea, la un moment dat, se stinge. Se stinge singura cand simte ca a venit timpul.

Eu? Fumatoare. Da, maaare fumatoare! De tigari normale, d'alea pe care scrie “Fumatul poate sa ucida”.

Joie de vivre

Ce matin:

-Un shot de serotonina, va rog!

-Imediat! Mariaaa, un shot de serooo la masa 3!

-Shotul dumneavostra…

-Multumesc…

L-am dat peste cap fara sa ma mai gandesc la nimic, am lasat banii pe masa si am plecat spre birou. Soarele iesise.

Il y a un an:

Era ea. Persoana puternica, energica, usor superficiala si bantuita mereu de impresia ca este superioara oricarui om cu care intra in contact, insa nu intr-un mod urat, batjocoritor, ci doar la nivelul la care aceasta impresie reprezenta dopul sticlei  plina-ochi cu incredere de sine.

Cu parul lung ce incadra o figura frumoasa de balanta pur sange, si un corp bine proportionat, isi plimba hainele,in fiecare zi, cu o eleganta desavarsita ce-i dadea privilegiul si aroganta de a fi privita ca o mica Audrey.

S-a considerat mereu fiica soarelui, asta pentru ca fiecare raza o facea sa lacrimeze de fericire, mai ales dupa o iarna grea. Ii placea sa se plimbe cu taxiul si uitandu-se pe geam, sa-si impleteasca in par povesti dintr-un viitor pe care dorea sa-l priveasca fix in ochi. Era femeia cu un interior de matase dar cu o armura de fier ce o arata lumii si de care barbatii se lipeau ca magnetii colorati de un frigider nou cumparat. Radea mult…iar fiecare melodie, miros frumos, imagine speciala, o duceau intr-o stare, de fiecare data diferit de frumoasa. Se enerva cateodata dar ii trecea ataaat de repede, incat nervii insisi se-ntrebau daca s-o mai atace vreodata sau nu.

Scria, canta fals, se visa actrita, lucra mult, castiga potrivit, mergea rar la biserica si de fiecare data cand aceasta era complet goala, avea relatia ei speciala si ascunsa cu Dumnezeu, citea in fiecare zi carti pentru sufletul ei si alte mii de pagini semnate de personalitatea ce o obseda, Sigmund Freud.  Erau pagini ce-i ocoleau sufletul, dar ii ajungeau direct in creier, unde se cuibareau ca niste pui pociti…pentru ca s-au grabit sa iasa mai devreme din ou.

Mintea-i absorbea informatii in fiecare moment, idei ce se amplificau cu o viteza uluitoare si tot acolo, in mintea ei, intrau si intrebarile ce se-nmulteau ca niste bacterii. O fiinta luminoasa si buna, poate cu mici ramasite nerezolvate ale perioadei oedipiene, ce s-au transformat usor in diferite nevroze…unele mai obsesionale decat altele. 

Iubea la fel, barbati asemanatori…pana in ziua in care urmatorul din lista nu a mai semanat cu nimeni si cu nimic iar panica nascuta din lipsa controlului a scos la iveala reminiscentele, frustrarile si o ereditate patologica de care habar n-avea.

“J'ai trouvé plus de joie dans la tristesse que vous pourriez en trouver dans la joie.”                    ~ Sara Teasdale~

…..parce que je me suis retrouvee!  ~moi~

Fiecare zi aducea noapte in mintea si-n sufletul meu. Fiecare rasarit aducea un intuneric si mai puternic, si mai negru, si mai seducator.  Nervii ce odata se hotarasera sa ma uite definitiv, acum isi dezvoltasera un adevarat oras in sistemul meu. Cu Furia-mi fumam ultima tigara din pachet. Stateam amandoua la o  masa scorojita, ma tinea strans de mana si-mi povestea cu limba-i otravita ce avea sa-mi aduca maine. Ne mai intrerupea din cand in cand, gazda noastra, Insomnia, care-mi mai turna un strop de whisky peste gheata déjà topita.  

Spre dimineata le dadeam dracului pe amandoua, ma ridicam de la masa si-mi luam lacrimile in brate. Apareau  negresit! Le duceam cu mine-n pat si le varsam pe perna..asa! sa simta si ea tristetea asta profunda, fara motiv, pe care-o aveam in mine. Credeam ca  daca o voi imparti cu perna, durerea se va diminua.

In ultima perioada de chinuri, Nenorocita asta  imi luase tot. Fizic eram o umbra. Cu un corp cadaveric, cu haine care se chinuiau sa se agate de oasele iesite mult prea in evidenta si cu ochii intunecati, mimam mereu acelasi zambet fals spre isteric, doar, doar nu s-o prinde careva ca am o problema!

Pe ultimele trepte pe care le coboram, Nenorocita a venit dupa mine si mi-a smuls pana si emotiile. De atunci m-am transformat intr-un turist posomarat ce se plimba prin viata fara sa stie ca e de fapt a lui. Mergeam inchisa intr-o minge prin care absolut nimeni si nimic nu ma mai putea atinge, mangaia, supara, bucura, iubi sau emotiona. Ma robotizasem afectiv si tot ce ma preocupa era sa arat, pe strada, la job, acasa, ca sunt fiinta facuta din suflet,  carne si oa…. existenta oaselor nu mai trebuia s-o dovedesc pentru ca isi faceau singure treaba, iesindu-mi ostentativ prin locuri tot mai vizibile.

Ma imbracam urat, neglijent, nu ma mai machiam, nu mai citeam, nu mai scriam si mai ales…nu mai visam. Ma intrebam mereu “Oare in ce urmeaza sa ma transform?” iar “Tata Freud” nu e langa mine. Aveam o siguranta bolnava ca daca ar fi trait, el era singurul care ar fi putut sa-mi aduca viata inapoi.

 “Filles de joie. La joie de qui?”  ~Benoite Groult~

Stand in fund pe-o margine de prapastie mi-am dat involuntar o palma puternica peste ochii mari, incercanati de ceva vreme. Cu acea palma a venit acceptarea. Da..am acceptat-o pe Nenorocita. Am inceput sa iau masuri, dezamgitoare la-nceput pentru sufletul meu, dar atat de benefice. Soarele a-nceput sa-mi bage razele in ochi si sa-mi strige zambitor, de acolo de sus: “Hei, blondo! Ma mai stii? Hai la o plimabare prin centru! Tre’ sa-ti cumperi niste carti, o pereche de pantofi cu toc, un vin rosu si sa-ti tragi  o tunsoare, urgent!”

Nu voi dezvalui “masurile” pe care le-am luat. Asta pentru ca fiecare om e diferit, incredibil de puternic, dureros de slab, dar cu siguranta, in asftel de moment e, extrem de vulnerabil. Daca trei oameni cad in acelasi loc, fii sigur ca atunci cand se vor ridica, fiecare dintre ei isi va continua drumul intr-o alta directie. Fiecare isi va procura shotul de serotonina de la alta sursa…potrivita lui.

“Joie de vivre, tu as bien des physionomies.”  ~Anne Barratin~

Fie ca mergi pe varianta de a te ridica singur, sau a psihologului, ori a altui…doctor, incearca din rasputeri sa-ti amintesti, la nivel mental pentru inceput, toate lucrurile si maruntisurile care te bucurau inainte. Stiu, ti le amintesti dar iti sunt atat de straine… Scrie-le pe o foaie si apuca-te  sa-l faci pe primul..azi, maine si tot asa pana in ziua in care iti va atinge planul emotional, crede-ma functioneaza dar, e al dracului de greu. In stadiul asta, esti exact ca un copil care invata sa mearga si sa vorbeasca.

Am facut tot ce am putut, am cheltuit tot salariul si-n plus m-am  si imprumutat…de ce? Pentru ca mi-am cumparat 18 perechi de pantofi. De la zi la zi incercam sa ajung la sentimentul ala frumos pe care mi-l dadea lucrul asta. Vroiam sa simt iar bucuria aia… si am reusit in a 18-a zi, moment in care am lacrimat usor.

Am citit 13 carti pana am ajuns la bucuria uitata de-a rasfoi si de-a ma regasi in nu-stiu-ce personaj, ori de-a nota entuziasmata replici care ma faceau sa vibrez.

Nici nu mai stiu cate prezentari inutile am facut la birou, doar pentru a atinge sentimentul de satisfactie pe care-l aveam atunci, demult, cand puneam ultimul punct pe ultima pagina.

Mi-am chinuit fata si tenul  zile la rand cu zeci de variante de machiaj gasite pe internet, pentru ca, destul de trista, mi-am dat seama ca lucrul la care am pricepeam foarte bine…imi iesise total din minte.

As insira zeci de lucruri facute obligatoriu pentru recuperarea emotiilor si a sentimentelor, dar nu are rost pentru ca ati prins ideea iar fiecare om e miscat sufleteste de cu totul alte actiuni.

Ce soir…

Ma culc acum. Inainte sa-nchid ochii imi spun “Bucuria de a trai e in absolut orice!” si ma grabesc sa adorm pentru ca maine va trebui sa ajung devreme la bar sa-mi iau shotul de serotonina. Daca nu ma trezesc,  iar nu ma voi incadra in timp si voi intarzia la birou.

 Inca de dimineata,  in fata barului se formeaza o coada interminabila de oameni. Cand pleaca de acolo, fiecaruia ii iese soarele…

DEXTUL (compozitie chimica I)

Atat de complicat si ciudat de frumos se dezvolta creierul uman, incat raman fara cuvinte de multe ori si-ncep sa caut altele noi, unele dintr-o limba necunoscuta si ,mai ales, nescrisa. Am ajuns intr-un punct al trairilor si-ntr-o stare imaginativa care ma face sa incerc un sentiment de nesatisfacere lingvistica.

Pictez involuntar tablouri pe panza invizibila, cu vopsea scursa din muzica veche si cu nuante intarite pe sertarele subconstientului meu din lemn de cires, finisate cu lac de amintiri nepretuite. Tacuta, pe ascuns…am inceput sa caut cuvinte pe care DEX-ul din biblioteca nu mi le arata…pentru ca nu le are.

Dar simt impulsul turbat de-a ma explica, scuza in unele moment de criza, de-a ma spala verbal de pacate parfumate, de-a pune stapanire pe minti linistite..printr-o asezare de litere ininteligibila.

Pura nebunie, stiu.

Ce fac? Incep, ca de obicei, sa caut solutii. Incep sa-mi scriu textul si mi-l imbrac in coperte de DEX, unul personal dupa care sa ma explic atunci cand e nevoie.

Nu-mi complic viata cu sute de pagini, nu…ci doar cu un text.  In cateva randuri vreau sa cuprind o parte din viata mea, a noastra, a tuturor, o parte care-mi trage visele de par noaptea si-mi striga in ureche: “Explica-ma!”.  Iar eu o voi face in propriul meu “DEXT”.

~Sunt bolnava fizic.  Sunt pe cale de a-mi distruge toate planurile vietii, Job, relatie, pasiuni, relatii de prietenie si relatii de familie. Ma afund intr-o gaura al carei fund nimeni nu-l vede, ma micsorez la propriu.  Nu vreau sa cred si merg mai departe cu toate “fisurile” la vedere.  Intr-un tarziu, intr-un moment ce a avut pretentia de a fi disperat, am spus “accept!....accept tot si odata cu el tratamentul.”

Partea complicata vine in momentul in care accepti un tratament care nu-ti ofera vreo garantie, ba chiar te poate lovi in moalele capului ori de cate ori are chef sau la cea mai mica eroare pe care-o faci. E pasul pe care n-ai fi vrut sa-l faci niciodata, dar niciodata si ,totusi, intri cu speranta intr-o barca ce nu stii unde te va duce.

Condimentele, unele prea picante altele prea dulci, ce se-amesteca in sufletul tau in acea clipa de maxima intensitate sunt: teama puternica, speranta intr-o cantitate ceva mai mare si dezamagire profunda. Si da! Poti simti toate astea exact in acelasi timp.~

~Te uiti in ochii lui zambitori, ii asculti vocea calda si aproape mereu vesela, il iubesti cum nu credeai vreodata ca esti in stare s-o faci si totusi…iti vine sa strigi de durere. De ce? Pentru ca stii ca-l minti intr-un mod ordinar, il inseli mecanic si fara sentimente, dintr-o prostie sinistra. Iubirea aia mare pe care-o simti, genereaza frica de a nu-l pierde si de aici treci la disimulari si scenarii pe care habar n-aveai ca le poti pune vreodata cap la cap. In acelasi timp ti-e scarba.

 Clipa puternica vine si te face sa simti: dragoste uriasa, frica ce-ti ingheata sangele  si ura, te urasti pe tine.~

~Stai pe geam si tragic cu putere din ultima tigara din pachet iar pachetul e ultimul pentru ca nu mai ai bani sa-ti iei altul. Ai pleca pe la niste prieteni sa-mprumuti niste bani dar n-ai nici macar pentru o cartela de metrou iar altfel, sa dea naiba daca stii cum sa ajungi. Te-ntrebi “Ce dracu’ am facut pan’ la varsta asta ca sa-mi permit sa ajung in situatii d’astea?” Mai tragi un fum si-ti aduci brusc aminte ca maica’ta e la serviciu, taica’tu la fel, ca iubita ta te asteapta la locul vostru de intalnire, ca tre’ sa mai dai send la cinci mailuri de angajare pentru cateva joburi si, desi suparat si abatut zambesti ca prostul, stingi tigara si te-ndrepti spre laptop pe picioarele tale…pentru ca nu esti nici bolnav, nici paralizat si mintea-ti functioneaza in parametrii normali.

In clipa “minunata” simti: furie distrugatoare, tristete apasatoare si tot atunci, un fir de speranta, plus inca doua de liniste”.~

~Deschizi usor ochii si-l vezi in usa dormitorului. S-a trezit demult si s-a ocupat déjà , in liniste, sa cumpere si sa aduca micul dejun. Te smiorcai si te rasfeti cu capul in perna…ca nu poti sa te ridici, ca vrei sa mai stai, sa mai dormi putin. Se aseaza pe marginea patului iti spune ca freshul de portocale si croissantul te asteapta, dupa care te saruta usor pe umarul stang….iar tu stii ca te-a mintit nu cu multa vreme in urma. Nu-i spui nimic deocamdata… si el a tacut atunci cand tu ai dat cu iubirea voastra de pamant, dar asta nu e o scuza. Revii la gandurile negre si privirea ti-e umbrita, dar zambetul (isteric) tot pe buzele tale se-ntinde somnoros. Vine si momentul potrivit sa-ti dezlantui furtuna.

In clipa de glorie simti: bucurie, dragoste, nervi ce se-nmultesc ca niste bacterii si un pui de paranoia care fuge spre maturitate, logic, cu viteza…gandului.~

~Stai cocotata pe bufetul din bucatarie in timp ce el iti gateste de zor si-ti povesteste entuziasmat toate planurile pe care le are pentru voi doi in viitorul apropiat. Tu sorbi crispata din vinul rosu ca sa ai ce-nghiti in sec…pentru ca nu ai absolut niciun sentiment de iubire pentru el, doar umbra unora pe care le-ai avut cu mult timp in urma. Totusi, continui sa te complaci in situatia asta bolnava de teama de a nu rani si din egoism…pentru ca omul ala iti proiecteaza realitatea pe care tu ti-o doresti ataaat de tare…dar nu alaturi de el.

Vine clipa si te loveste peste ceafa cu: mila, suferinta chinuitoare, comfort ireal, dor care-ti inmoaie genunchii si scarba de tine. ~

~Te tine strans in brate, iti saruta spatele, tu-i saruti mana pe care-o tii in palmele tale. Va spuneti noapte buna in soapta si-n gand multe altele ce n-au nevoie sa fie rostite pentru ca va-ntelegeti si asa. V-ati trecut prin focurile iadului, unul pe altul, atata timp. V-ati sprijinit cand a contat cel mai mult si nimeni altcineva nu stia ca va plange sufletul. Va povestiti zilele unul altuia, de fiecare data cu acelasi entuziasm, din ora-n ora de parca nu v-ati fi vorbit de un an. Voi nu aveti o relatie de cuplu, aveti o legatura iar asta e mai importanta decat orice relatie banala, clasica, normala… pentru ca are puterea sa se transforme oricand in absolut ce vreti si va doriti voi.

Clipele astea vin cu: putere, siguranta,  liniste si iubire inteleapta. Atat.~

Fiecare dintre situatiile de mai sus, unele imprumutate, altele nu, nu se pot limita doar la un sentiment. Ele nasc retete pline de ingrediente care mai de care mai rare, mai puternic aromate si de neinlocuit.

Sunt mult prea complicata pentru a ma putea  aseza linistita intr-un hamac plin de ganduri prestabilite, de conceptii si idei impuse, cusut cu ata folosita la “uniformele” altor oameni ce au acceptat totul asa cum le-a fost transmis. E mult mai mult de atat in vietile noastre. E multa poezie, multa culoare si in fiecare clipa ne bucuram de un cocktail diferit de sentimente.

Propria ta analiza iti va da atat de multe raspunsuri despre tine cum nici nu-ti poti imagina. Nu te gandi ca sunt gresite pentru ca ai ocazia sa lucrezi cu materialul clientului si e atat de frumos cand realizezi ca acel client esti tu!

Tu ce alegi?

Soarele se chinuia sa-mi dezlipeasca pleoapele si-n dimineata asta. Asa face zilnic, desi i-am explicat de atatea ori: “Te iubesc mult, dar nu e dupa tine!”. Ii dau lovitura de gratie....ma-ntorc cu spatele si ma lipesc cu nasu' de telefonul care bazaia isteric. Zic: “Ok, e doar un mail, deci tre' sa bazaie de doua ori..” Baz, Baz! Perfect, plec inapoi spre vis, numai ca prietenu' meu cu taste era-n continuare “violat” de nenumarate mailuri. Il iau, ma uit la el si fara niciun avertisment, imi arunca niste cifre in ochi: 9:30! Caaat?! Ok...dus rapid, niste pasta pe o periuta, cu o mana imbracat si cu cealalta chemat taxi, aruncat strictu' necesar de make up in geanta (doar exista oglinda si la birou), incaltat, paltonas imbracat doar pe jumatate, parfum, un mini croissant in coltu' gurii, chei+telefoane intr-o mana, geanta+agenda in cealata, o semisinucidere pe scari siiiiiii gata! Sunt un masina!

Intru victorioasa in cladire si dupa nici cinci pasi aud vocea portarului:

“Domnisoara, unde mergeti?”....

Eu: “Poftim?!” intorcand putin capul.

El: “V-am intrebat unde mergeti? La cine?”

Eu: “Bai, da' va arde de glume azi..rau de tot!” si continui sa urc zambind.

El: “Cred ca nu ati inteles! Nu aveti unde sa urcati pana nu-mi spuneti cine sunteti.”

Wooooow....zic “Prietene, eu sunt?! Ai innebunit?!” incep sa-i dau detalii de care ma amuzam singura. Ma uit spre tavan, camerele de filmat erau la locul lor si...deloc ascunse. Ma uit intr-un geam sa vad daca mai arat la fel...poate dupa rapirea de aseara, m-au trimis “baietii verzi” inapoi cu fata lui Megan Fox si corpul lui Charlize Theron, dar s-ar fi fastacit omu' asta si n-ar fi indraznit decat sa-mi ceara un autograf pe obrazu' drept.

Dupa ceva munca de lamurire, ma hotarasc sa intru-n jocul nebunului si ii dau numele unei colege, pe motiv ca as avea o intalnire cu ea si ma lasa sa urc. In birou, nu numai ca am avut parte de acelasi scenariu horror, dar pe scaunul meu si cu manutele pe tastele laptopului meu era....altcineva.

Ma apuca un ras nervos si, totusi, simt ca ma calmez. Desi, in orice alta zi m-as fi isterizat si le-as fi stricat “treaba” cu titlu de gluma, acum m-am decis brusc sa ies, sa plec si sa ma plimb putin pe strazi. Cobor, trec prin fata portarului si, convinsa ca zambeste pe sub mustati, ma-ntorc brusc, aproape tipand: “Te-am prins!”....Omul se uita la mine cu expresia aia de “saraca...atat de tanara si totusi atat de nebuna”, dupa care, la fel de serios, fara sa scoata vreun cuvant, imi deschide usa.

Pasesc apasat pe asfaltul ud si scot agitata telefonul din buzunar. Trebuie sa povestesc toata nebunia asta. Ma opresc brusc, picioarele incep sa-mi tremure....in agenda telefonului nu-mi apare decat “Mama” si “Tata”...Ma asez pe o bordura, imi aprind o tigara si incep sa scriu “Ce faci, mama?”. Simteam cum tot sangele mi se scurge din corp si tresar cand aud sunetul mesajului primit. Cu respiratia taiata incep sa citesc “Bine, sunt foarte prinsa. Te sun imediat ce termin”. Ok, deci ea ma stie. Ce idiotenie! Cum adica, ea ma stie?! Normal ca ma stie. Reusesc sa ma calmez putin si din memorie formez numarul Oanei, prietena mea de suflet. Inima care-mi batea in gat s-a oprit in momentul in care am auzit un “Alo” scurt si hotarat. Cu teama raspund: “Ce faci, iubita mea?”....replica ce mi-a inghetat tot corpul n-a intarziat sa apara: “Ce? Cred ca ati gresit numarul.” Inchid speriata si-mi smulg esarfa de la gat, care simteam ca ma sufoca.

Aprind inca o tigara...si cu ultimele puteri tastez numarul persoane dragi din viata mea cu care, brusc imi dau seama, ca ar fi trebuit sa vorbesc deja, inca de dimineata. Raspunde...si fara vreun alt cuvant indroductiv il intreb “Ai ajuns la cafenea?!”. Imi raspunde repede si pe nepregatite “Nu, nu inca. Acum plec”. Strang tare ochii si-mi spun in gand “Multumesc Doam....”Dar cu cine vorbesc?!” aud sec in urechea drepta...Telefonul imi cade in baltoaca din fata mea si se-nchide brusc.

Dupa un timp...incep sa adun bucatile din mine, sa le pun la loc, bag mainile in buzunare, trag aer puternic in piept si plec...usor..spre cafenea. Simt o liniste interioara pe care imi dau seama ca n-am mai simtit-o pana acum. Gandurile si intrebarile nu mi se mai amplifica, au disparut. E doar tacere amestecata cu fosnet de frunze si cu voci de pasari timide, care-mi vorbesc de dupa niste crengi batrane. Privesc in sus... vad cerul si soarele cum parca s-au apropiat, ceva mai mult, de pamant. Nu vor sa ma striveasca. De data asta si-au dat mana si si-au spus unul altuia in soapta “Hai sa o luam putin in brate! Merita.” Inteleg din ce in ce mai mult, cu fiecare pas pe care-l fac. Incep sa-nteleg fericirea. Am niste vant rece incolacit prin par, o palarie calda de raze galbene pe cap si-un zambet de nestapanit.

Ajung in dreptul cafenelei si-l vad prin geam, asezat la masa noastra. Intru si pentru prima data ma pun la o alta masa vis-a-vis de el. De acum va fi prima data pentru foarte multe lucruri. Ma urmareste cateva secunde cu privirea, dupa care revine la ziarele pe care le are imprastiate in fata. Aproape ca ma pufneste rasul, dar ma abtin si-ncep sa-mi scot tacticoasa cateva nimicuri din geanta. Cursul firesc al lucrurilor ar fi sa merg la el si sa-i insir...atatea lucruri despre noi, atatea amintiri, atatia ani...dar nu, n-am nici cel mai mic gand. Niciun regret, nicio fotografie, doar un bagaj gol in care am asezat frumos un “Azi” si o bucata generoasa de “Maine”. Ne voi picta un alt inceput fara sa mai folosesc vreo pensula scorojita si intarita cu atat de mult “Trecut”...dar asta mai tarziu, n-am chef acum. Vreau sa mai stau un timp cu mine, sa ma mai tin de mana inca putin.

Plateste, se ridica, imi arunca o alta privire si iese pe usa cafenelei. La nici doua minute, o femeie de la o alta masa se pregateste sa plece, dar inainte trece la langa mine, lasandu-mi pe masa o foaie alba, un creion si un post-it. Ma dezmeticesc putin si-n timp ce piesa asta incepe sa se auda in surdina, in cafenea http://www.youtube.com/watch?v=mb9pKGh09S4 , vad scris pe acel post-it: “E prima zi a Vietii tale. Rescrie tot si alege ce vrei”.

Tu... da,da! Tu cea/cel care citesti in momentul asta, cum ti-ai petrece prima zi din viata ta?

Ce ai alege?

Te-ai intoarce in trecut si ai incerca sa cladesti tot, la fel, sa faci fiecare pas identic?

Ti-ai alege acelasi job? Aceleasi hobby-uri? Tot cariera aia de ieri?

Ai alege sa-ti aduci persoanele iubite inapoi in viata ta, dar in cu totul alt mod?

Sau ai renunta la absolut orice/oricine si ai incepe o calatorie complet noua?

Ia-ti macar o zi, doua...poate chiar o saptamana si gandeste-te la asta. La alegerile tale, pe toate planurile, la tot ce visezi, la tot ce esti, la tot ce ai vrea sa fii. Iubeste-te putin si fa-ti cadoul asta mare, care schimba vieti.

Eu, intre timp, am plecat din cafenea cu aceeasi piesa in minte si cu un soare mic in buzunar. Ma indrept spre biroul Oanei, ca doar e la doi pasi. Si-n plus, tre' sa-i fac cunostinta cu prietena ei cea mai buna!

Confesiunile unei slabanoage

De cand cu locu' asta unde insir cuvinte de tot felul, mi-am propus sa scriu pentru mine,in primul rand, lucruri pe care vroiam sa le-ndrept si pe care, dupa ce le vedeam scrise, automat le schimbam in bine. Mi-am propus sa ma rezum la texte cu idei incurcate pe care sa le inteleg eu si maxim inca doua persoane, sa nu scriu despre subiecte cotidiene si sa n-am o exprimare normala, de zi cu zi....dar pare ca uneori tre' sa mai schimbi foaia.

Saptamana asta am avut o intalnire destul de ciudata si apasatoare. Intr-o anumita conjunctura, legata de job, am cunoscut o femeie care emana un munte de energie negativa. I-am intalnit inca de la-nceput privirea serioasa, i-am vazut fruntea incruntata iar cand a deschis gura...au inceput sa sara numai cuvinte ametite de otrava. Am stat, am analizat-o cat de cat si prima concluzie a fost: “bai, poate o avea o problema sau mai multe, care au adus-o in starea asta de frustrare si rautate”....stare pe care incerca sa si-o mascheze fara succes.

Tipa, din pacate, avea niste kg in plus, ceva mai multe (fara vreun motiv medical) si de aici problema ... Desi era o conversatie work-related, la fiecare 5 propozitii trebuia sa auzim de la ea cuvinte si expresii de genu': dieta, grasa, e greu, nu pot + critici absolut din senin la adresa catorva femei care au avut nenorocul de-a trece pe langa masa nostra in timpul ala.

Spre finalul intalnirii, in momentul in care m-am intors la masa de la barul cafenelei, femeia n-a putut sa ma “ierte” si a exclamat “Cat de bine o fi sa ai doar atatea kg?!” iar eu i-am raspuns cat am putut de sincer si-n plus cu o dorinta de a-i arata ca nu numai ea e oropsita: “Eh lasa, ca nu e chiar asa, ar mai merge cateva kg in plus si la mine!”.....Cum dracu' sa-i spui unei femei care e vizibil deranjata de a ei greutate, mult peste medie, ca la tine ar mai merge niste kg in plus...cand tu ai, probabil, pe jumatatea ei?! a fost un moment de geniu specific mie....

Cu privirea pliiiina de venin si cu o voce desprinsa din “Exorcistul” mi-a zis: “Il manii pe Dumnezeu!”.... Eh si-n momentul ala toate luminitele si reflectoarele colorate din capul meu, care ma fac sa fiu o persoana cerebrala, diplomata, calma si zambareata...s-au stins! Se dezlantuise Jihadu'...care a dat startul unei “discutii”, pe care n-am cum si de ce sa o imprastii pe aici.

Daca urasc pe cineva pe lumea asta...aia sunt oamenii frustrati, vesnic tristi (fara motiv real) si al dracului de complexati! Si acum o sa aud IAR replici de genu': “Pai tu ai tupeu sa vorbesti? Nu stii tu cum e sa fii grasa, sa nu te suporti! Sa iti fie rusine ca ai burta! Sa nu poti sa te dezbraci in fata unui barbat”! etc Iar raspunsul meu va fi extrem de simplu si sincer:

Nu, nu stiu cum e sa fii grasa ,dar am stiut ,cu mai multi ani in urma, cum e sa fii hidos de slaba...

Am stiut cum e sa traiesti total complexata, sa ai la tine, vara, mereu o bluzita, orice... cu maneca lunga, asta ca sa nu ti se vada bratele si mai ales incheieturile numai piele si os.

Am stiut cum e sa porti numai pantaloni foarte largi ca sa nu ti se vada picioarele ataaaat de subtiri si parantezele care se formau...de aveai impresia ca mergi, de fapt, in maini.

Am stiut cum e sa te treaca fiorii cand auzi din gura unora care trec pe langa tine, pe strada: “Mamaaa, frate ce scobitori avea aia, ai vazut-o?!” sau “Frumusica, pacat ca e asa uscata.”

Am stiut cum e sa nu fii in stare sa socializezi prea tare si sa te inchizi in tine pentru ca singurul gand care te bantuia, zi de zi, minut de minut era: “sigur se uita la mine pentru ca nu-i vine sa creada cat de slaba sunt” sau sa auzi oameni pe strada care rad PUR SI SIMPLU intre ei iar tu sa te gandesti “da, e clar, rad de mine!”

Si am stiut cum e sa nu fii capabila, de multe ori, doar sa te schimbi de haine in fata oglinzii tale, da' pai in fata altcuiva...

La un moment dat, mi-am dat seama ca atinsesem fundul oceanului de nebunie si mi-am zis “raman aici, ma inec sau imi iau avant si urc inapoi spre mal?” Noroc ca am ales varianta 2, asa ca, am inceput sa caut solutii vestimentare, sa caut poze si tot felul de sedinte foto cu modele extrem de slabe...Asta nu ca m-as fi vazut eu vreodata vreun model (mai ales ca nu ma recomanda nimic, incepand cu inaltimea) dar erau singurele fiinte cu care ma identificam, cat de cat, din punctul asta de vedere. Schimbarea a fost radicala, de la haine pana la atitudine, gandire, stil de viata iar pentru asta lucrurile bune au inceput sa se “lipeasca”, inclusiv (habar n-am cum) kilogramele in plus, alea dupa care plangeam atat de mult.

De curand am luat-o iar...putin in jos.. cu greutatea, dar in niciun caz ca in perioada aia urata. La-nceput a aparut sentimentul de panica, dar a trecut repede...Nu mai conteaza cat slabesc acum pentru ca am reusit sa “ingras” alte lucruri la mine, la modul de a gandi si voi putea (pana ma redresez) sa-mi port kilogramele in minus cu mandrie.

Toata ideea si mesajul textului de aici e: “Femeieeee, daca nu poti sau nu vrei sa slabesti NU o face! Daca nu poti sau n-ai chef sa te ingrasi NU o face! DAR nu-ti transforma viata intr-un cacat si nu strica nici zilele altora. Nu mai scuipa venin prin toti porii si mai ales nu te baga in relatia mea cu Dzeu....pentru ca, fii sigura ca El are treburi muuult mai importante decat sa-ti dea tie peste mana cand duci prajiturica aia cremoasa la gura...ca sa te ajute sa nu-ti mai plangi, pe urma, de mila singura in baie, uitandu-te-n oglinda. Si ce crezi? Nici mie n-o sa-mi livreze o shaorma cu de toate...doar ca sa se mai puna ceva peste oasele alea iesite prea mult in evidenta!

Si pentru ca am inceput textul cu Otravitoarea din cafenea, aleg sa-l inchei...scriind despre o persoana absolut spectaculoasa cu foarte multe kg in plus. Nu stiu si n-am stiut niciodata ce-nseamna sa te intimideze cineva si mai ales o femeie, oricine ar fi, orice ar face sau oricum ar arata. Asta cu intimidatu' la mine nu functioneaza si n-a functionat pana la femeia de care tocmai mi-am amintit.

Am petrecut o zi impreuna la o sedinta foto, demult. Ea era make up artist dar, in plus, se vedea ca invatase sa-si machieze si viata in cele mai frumoase nuante. O asa senzualitate si sexualitate cat putea sa emane femeia aia, n-am intalnit in viata mea iar ocazii am avut o mie! O urmeaream cu privirea, ii vedeam gesturile, o ascultam si nu-mi reveneam...zambeam ca proasta. Ma uitam la o femeie peste care, fizic, aveam toate atuurile din lume si, totusi, simteam si imi ziceam in gand “E geniala! N-as putea sa “concurez” cu ea in nicio situatie din viata asta”. Ma bucur ca am intalnit-o, pentru ca acum, daca am vreo zi in care fac fite si nu-mi place nu-stiu-ce la mine, din tot felul de motive penibile....inchid ochii, ma gandesc la ea si imi revin.

Actor pentru o zi. O zi pentru totdeauna.

11:00 (cu 8 ore inainte)

Azi e?! Da, azi e! Cum a trecut timpu' atat de repede? Parca mai erau 3 luni pana azi! M-am trezit, mi-am pus intrebarile astea rand pe rand si m-a luat un tremurat interior, o agitatie frumoasa care, de altfel, nu imi dadea voie sa mananc, sa gandesc limpede...sa nimic. Ma duc la baie si raman in fata oglinzii ca o statuie, aproximativ juma' de ora...ma uitam foarte adanc in ochii mei. Incep sa ma stramb, sa-mi schimonosesc fata, sa scot limba, sa mimez un urlet, sa mimez cea mai adanca tacere, din ochi...si-mi spun in gand “tot ochii! Ei fac totu'! Ca-n orice situatie din viata asta!” Vad cat e ceasul, ma panichez, incep sa strang hainele, sa-mi fac bagaju', ma gandesc de 149847347 de ori la ce trebuia sa iau de acasa si...ies pe usa. Ah TEXTUL! Futu'ti textu'...Alino! Da' il stii dejaaa! De ce sa-l mai iei?! Deci nu te intorci din drum...ca e cu ghinion!” Clar nu m-as fi-ntors din drum pt nimic in lume chiar daca nu sunt superstitioasa...iar daca ma-ntalneam pe drum cu o pisica neagra.....nu ma continui din respect pentru toti iubitorii de pisici, in special negre...Oricum luasem taxiu'.

13:00 (cu 6 ore inainte)

Am ajuns! Cobor scarile usor, ma intalnesc cu lumea, lumea mea de atunci. Imi iau bineinteles cappuccino cu scortisoara, ne asezam toti patru in jurul mesei si incepem sa repetam textul. Caterinca, rasete, tigari multe si tremuratul care era inauntru, la locul lui. Incep mesajele “Tin pumnii! Pup, fara emotii!”, “Bafta!”, “Dragii mei, multa bafta in seara asta, sa aveti public bun si sa fiti talentati asa cum va stiu eu, va pup!” Zambesc lung, imi sterg repede zambetu' de pe fata si-mi zic: “Tre' sa scap de telefon!”

15:00 (cu 4 ore inainte)

Ne urcam pe scena, repetam miscarea, repetam miscarea cu muzica, repetam miscarea cu lumini si muzica....panica si ceasca a doua de cappuccino cu scortisoara. Nu-mi place cum ma aud, cum imi suna vocea, era gatuita. Nu puteam sa tip (asta cerea rolul) dar ii asiguram pe ai mei colegi ca in spectacol voi tipa...superb. Imi spuneam in gand: "Cata incredere au oamenii astia in mine! Cat de inconstienta sa fiu, cat curaj nebun sa am, sa le spun ca in momentul specacolului (primul din viata asta scurta a mea) voi da de 10 ori mai mult decat la orice repetitie...din zecile pe care le facusem?! Cam cat? Eehh uite cam atat...de nebuna...

Ma uit la ceas, era 16:00 si atunci vine primul gand tampit “n-as putea sa fug acasa, sa ma bag in pat, cu patura-n cap si sa stau acolo o zi, doua, o saptamana...oricat?” Raspuns: Teapa! Nu!.

17:00 (cu 2 ore inainte)

Ajunge Oana, cea mai buna prietena a mea. O pup tare, tare, zambesc fals, incerc sa par calma si ii pun in brate listele cu invitati si locurile fiecaruia, ii lipesc telefonul mobil de mana si ii spun “ia-l, raspunzi tu , sa nu-l mai vad si mi-l dai dupa, te iubesc!” Fug in spate si imi pun intrebarea care ma bantuia de 2 saptamani: “sa dau peste cap un shot de tequila sau nu?”....nu gasesc raspuns, inca.

18:00 (cu o ora inainte)

Aud din spate vocile oamenilor care incepusera sa vina. Forfota, vorbaraie multa, pahare si doua picioare care simteam ca se-nmuiau de la minut la minut mai tare. Ajung televiziunile, ne iau la interviuri, ajunge o jurnalista de la un ziar, ma ia la intrebari....nu mai intelegeam ce se intampla desi, in paralel, ma ocupasem personal de toata promovarea evenimentului. Eram obisnuita sa stau in spatele artistului, sa-l imping pe el/ea in fata camerei la interviuri, sa-mi dau cu parerea despre hainele pe care le purta inainte sa urce pe scena, sa stau intr-un colt sa aplaud! Cu asta ma ocupam si ma ocup in continuare.....si acum?! Ce dracu' fac aici?! Ma schimb, imi pun rochia, imi desfac parul, incep sa seman cu Ana. E 18:45...ma inchid in toaleta si incepe furtuna in capul meu, incep sa pice intrebari grele si reci: De ce fac asta? Ce mi-a trebuit? Daca uit textul? Daca ma blochez? De ce a trebuit sa fac atata tam tam? De a trebuit sa sa fac o campanie de promovare, sa mergem in emisiuni sa anuntam premiera?! De ce trebuie sa fie ai mei in sala? Daca omul de la lumini si sunet uita cand intram in urmatoarea scena, daca intarzie sau baga prea repede vreuna dintre melodii?! O sa li se para prea violenta piesa?! Daca lesin? Tre' sa jucam o scena a violului! Dumnezeule, daca n-o sa iasa? Sau o sa fie prea apropiata de realitate si publicul va fi socat...poate scarbit!! Aaaaaaaaaaaaaa! STOP!

Ies din toaleta dau shotul de tequila peste cap....macar eram linistita ca raspunsul la-ntrebarea asta parea ca-l gasisem. Era deja 19:00, ora anuntata pe afis. Ma uit printre perete si un panou...nu numai ca scaunele erau toate ocupate dar vedeam foarte multi oameni care stateau in picioare....imi apare pe fata primul zambet isteric.

Ne sfatuim, stabilim ca intram la 19:30....mai am o o jumatate de ora....mai aman putin, sunt fericita.

19:00 (cu jumatate de ora inainte)

Trebuia sa intru plangand si vroiam sa o fac real, nu cu ceapa-n ochi sau apa pe fata! Stiam sa pot, imi iesise la repetitii, trebuia s-o fac si acum, asa ca intru inapoi in toaleta. Ma sprijin cu mainile de chiuveta, aproape-mi lipesc nasu' de oglinda si ma privesc fix in ochi, o cautam pe Ana. Incep sa ma gandesc la toate lucrurile, senzatiile, momentele care m-ar fi facut sau chiar ma faceau sa plang in orice alta zi. Ma afund si mai mult, ma duc si mai adanc si mai jos, mult, mult, minute-n sir....incepe sa ma manance nasu', mi se-nrosesc ochii si tip, in gand, la mine “Haaai mentine gandu' ala trist si urat, stai acolo, stai acoloooo!” Las capu'-n jos, incep sa-mi curga siroaie de lacrimi, ridic privirea si-n oglinda ma uit fix in ochii Anei, venise...

19:30.....

Aud piesa de inceput, se sting luminile si odata cu ele inchid si eu ochii. Spun rugaciunea mea de suflet, deschid ochii si printre lacrimi incep sa-mi urlu primele replici intrand pe scena (asa trebuia). Ma trezesc pe jos, in mijlocul scenei...nu mai aveam cum sa dau inapoi si nici nu vroiam. Ma chema Ana, simteam disperarea unei fete de 17 ani rapite, batute, tarata pe jos intr-un loc luminat in rosu pe care nu-l cunostea si trantita pe o saltea jegoasa. Simteam caldura reflectoarelor, simteam 200 de oameni, de fapt 400 de ochi atintiti asupra mea...auzeam cateva respiratii iar emotiile disparusera fara sa-nteleg cum. Atunci am inteles ca acolo trebuia sa fiu, nu acasa sub patura, nu in alta parte ci pe lemnul ala lucios de sub picioarele mele. Tot atunci furtuna aia din capul meu, de mai devreme, cu toate intrebarile ei reci si grele, fugise mancand pamantu'!

Totul s-a intamplat foarte repede, piesa a curs firesc, textul a fost la locul lui...in capul meu iar omul de la lumini si sunet merita un premiu! Am iesit toti din scena...s-au aprins luminile si au inceput aplauzele In momentul ala am simtit o mana care ma impingea de la spate ,in timp ce o voce imi spunea “Hai, hai du-te! Du-te inapoi la aplauze!” Zic: “Noooo, nu ma duc nicaieri!” dar era prea tarziu...deja fusesem impinsa. Multa lumina care ma orbea in cel mai frumos mod, cateva fete dragi, poate prea multe aplauze si 2-3 fluieraturi. Am iesit toti patru, impreuna, ne-am strans tare de maini, am mers in spate, ne-am luat in brate, ne-am pupat si mi-am zis “Gata, asta a fost?!”....

.....Da. Asta a fost 30 ianuarie 2011, premiera piesei “Anunt: Vand femei!”, scrisa de Diana Vlase si regizata de Dan Ursu. O piesa moderna despre traficul de carne vie, despre naivitatea unor adolescente, despre cruzimea proxenetilor, despre niste vieti distruse. O piesa ce a facut facut parte din campania impotriva traficului uman, alaturi de Agentia Nationala Impotriva Traficului de Persoane. Au urmat alte spectacole, de fiecare data in alt oras. Poate cel mai coplesitor moment a fost cel de la Cluj cand am jucat intr-o sala de teatru uriasa..Nu avusesem inspiratia sa ma uit printr-o crapatura a cortinei, inainte, sa vad daca s-a strans lumea si am asteptat pana in secunda in care am intrat.... Erau 600 de persoane (am aflat ulterior)....am inlemnit...momentul ala m-a coplesit si intr-o fractiune de secunda mi-am spus: “Daca cedezi si dezamagesti marea asta de oameni n-o sa ti-o ierti niciodata!” Mi-am revenit imediat, emotiile mari au fugit dar le-au lasat p'alea bune acolo unde le era locul.

Senzatia de acolo, din locul ala, de pe scena...nu se compara cu nimic.

Atunci cand esti foarte indragostit si totul e bine, frumos...parca e prea mult, poate esti prea fericit. Ai cateodata gandul ala ca “va trece cumva, n-o sa ramana la intensitatea asta mereu” si asa si e.

Cand suferi tare, cand se termina cu dragostea si tot ce mai implica ea, parca e prea rau. Prea-ti vine sa-ti smulgi paru' din cap, poate sa te dai si cu capu' putin de pereti... nasol.

Dar in momentele alea, pe scena ai tot, absolut tot ce-ti trebuie in doze perfecte. Nimic nu se compara cu asta! Ai iubire, teama, admiratie, invidie, priviri pline de laude, priviri pline de critici, ai cea mai frumoasa iniste, ai cea mai mare agitatie....ai tot. Iar cand s-a terminat, nu ramai cu regrete, cu amintiri urate ci doar cu gandul: “Hai, cand incepe din nou?!! Mai vreau o zi la fel! O zi pentru totdeauna!”

Multumesc din tot sufletul: Dan, Diana, Teo si Dutzi :)