Ce matin:
-Un shot de serotonina, va rog!
-Imediat! Mariaaa, un shot de serooo la masa 3!
-Shotul dumneavostra…
-Multumesc…
L-am dat peste cap fara sa ma mai gandesc la nimic, am lasat
banii pe masa si am plecat spre birou. Soarele iesise.
Il y a un an:
Era ea. Persoana puternica, energica, usor superficiala si
bantuita mereu de impresia ca este superioara oricarui om cu care intra in
contact, insa nu intr-un mod urat, batjocoritor, ci doar la nivelul la care
aceasta impresie reprezenta dopul sticlei
plina-ochi cu incredere de sine.
Cu parul lung ce incadra o figura frumoasa de balanta pur
sange, si un corp bine proportionat, isi plimba hainele,in fiecare zi, cu o
eleganta desavarsita ce-i dadea privilegiul si aroganta de a fi privita ca o mica
Audrey.
S-a considerat mereu fiica soarelui, asta pentru ca fiecare
raza o facea sa lacrimeze de fericire, mai ales dupa o iarna grea. Ii placea sa
se plimbe cu taxiul si uitandu-se pe geam, sa-si impleteasca in par povesti
dintr-un viitor pe care dorea sa-l priveasca fix in ochi. Era femeia cu un
interior de matase dar cu o armura de fier ce o arata lumii si de care barbatii
se lipeau ca magnetii colorati de un frigider nou cumparat. Radea mult…iar
fiecare melodie, miros frumos, imagine speciala, o duceau intr-o stare, de
fiecare data diferit de frumoasa. Se enerva cateodata dar ii trecea ataaat de
repede, incat nervii insisi se-ntrebau daca s-o mai atace vreodata sau nu.
Scria, canta fals, se visa actrita, lucra mult, castiga
potrivit, mergea rar la biserica si de fiecare data cand aceasta era complet
goala, avea relatia ei speciala si ascunsa cu Dumnezeu, citea in fiecare zi
carti pentru sufletul ei si alte mii de pagini semnate de personalitatea ce o
obseda, Sigmund Freud. Erau pagini ce-i ocoleau
sufletul, dar ii ajungeau direct in creier, unde se cuibareau ca niste pui
pociti…pentru ca s-au grabit sa iasa mai devreme din ou.
Mintea-i absorbea informatii in fiecare moment, idei ce se
amplificau cu o viteza uluitoare si tot acolo, in mintea ei, intrau si intrebarile
ce se-nmulteau ca niste bacterii. O fiinta luminoasa si buna, poate cu mici
ramasite nerezolvate ale perioadei oedipiene, ce s-au transformat usor in diferite
nevroze…unele mai obsesionale decat altele.
Iubea la fel, barbati
asemanatori…pana in ziua in care urmatorul din lista nu a mai semanat cu nimeni
si cu nimic iar panica nascuta din lipsa controlului a scos la iveala
reminiscentele, frustrarile si o ereditate patologica de care habar n-avea.
“J'ai trouvé plus de joie dans la
tristesse que vous pourriez en trouver dans la joie.” ~ Sara Teasdale~
…..parce que je me suis retrouvee!
~moi~
Fiecare zi aducea noapte in mintea si-n sufletul meu.
Fiecare rasarit aducea un intuneric si mai puternic, si mai negru, si mai
seducator. Nervii ce odata se hotarasera
sa ma uite definitiv, acum isi dezvoltasera un adevarat oras in sistemul meu.
Cu Furia-mi fumam ultima tigara din pachet. Stateam amandoua la o masa scorojita, ma tinea strans de mana si-mi
povestea cu limba-i otravita ce avea sa-mi aduca maine. Ne mai intrerupea din
cand in cand, gazda noastra, Insomnia, care-mi mai turna un strop de whisky
peste gheata déjà topita.
Spre dimineata le dadeam dracului pe amandoua, ma ridicam de
la masa si-mi luam lacrimile in brate. Apareau
negresit! Le duceam cu mine-n pat si le varsam pe perna..asa! sa simta
si ea tristetea asta profunda, fara motiv, pe care-o aveam in mine. Credeam ca daca o voi imparti cu perna, durerea se va
diminua.
In ultima perioada de chinuri, Nenorocita asta imi luase tot. Fizic eram o umbra. Cu un corp
cadaveric, cu haine care se chinuiau sa se agate de oasele iesite mult prea in
evidenta si cu ochii intunecati, mimam mereu acelasi zambet fals spre isteric,
doar, doar nu s-o prinde careva ca am o problema!
Pe ultimele trepte pe care le coboram, Nenorocita a venit
dupa mine si mi-a smuls pana si emotiile. De atunci m-am transformat intr-un
turist posomarat ce se plimba prin viata fara sa stie ca e de fapt a lui.
Mergeam inchisa intr-o minge prin care absolut nimeni si nimic nu ma mai putea
atinge, mangaia, supara, bucura, iubi sau emotiona. Ma robotizasem afectiv si
tot ce ma preocupa era sa arat, pe strada, la job, acasa, ca sunt fiinta facuta
din suflet, carne si oa…. existenta
oaselor nu mai trebuia s-o dovedesc pentru ca isi faceau singure treaba,
iesindu-mi ostentativ prin locuri tot mai vizibile.
Ma imbracam urat, neglijent, nu ma mai machiam, nu mai citeam,
nu mai scriam si mai ales…nu mai visam. Ma intrebam mereu “Oare in ce urmeaza
sa ma transform?” iar “Tata Freud” nu e langa mine. Aveam o siguranta bolnava
ca daca ar fi trait, el era singurul care ar fi putut sa-mi aduca viata inapoi.
“Filles de joie. La joie de qui?” ~Benoite Groult~
Stand in fund pe-o margine de prapastie mi-am dat involuntar
o palma puternica peste ochii mari, incercanati de ceva vreme. Cu acea palma a
venit acceptarea. Da..am acceptat-o pe Nenorocita. Am inceput sa iau masuri, dezamgitoare
la-nceput pentru sufletul meu, dar atat de benefice. Soarele a-nceput sa-mi
bage razele in ochi si sa-mi strige zambitor, de acolo de sus: “Hei, blondo! Ma
mai stii? Hai la o plimabare prin centru! Tre’ sa-ti cumperi niste carti, o
pereche de pantofi cu toc, un vin rosu si sa-ti tragi o tunsoare, urgent!”
Nu voi dezvalui “masurile” pe care le-am luat. Asta pentru
ca fiecare om e diferit, incredibil de puternic, dureros de slab, dar cu
siguranta, in asftel de moment e, extrem de vulnerabil. Daca trei oameni cad in
acelasi loc, fii sigur ca atunci cand se vor ridica, fiecare dintre ei isi va
continua drumul intr-o alta directie. Fiecare isi va procura shotul de
serotonina de la alta sursa…potrivita lui.
“Joie
de vivre, tu as bien des physionomies.” ~Anne Barratin~
Fie ca mergi pe varianta de a te ridica singur, sau a
psihologului, ori a altui…doctor, incearca din rasputeri sa-ti amintesti, la
nivel mental pentru inceput, toate lucrurile si maruntisurile care te bucurau
inainte. Stiu, ti le amintesti dar iti sunt atat de straine… Scrie-le pe o
foaie si apuca-te sa-l faci pe
primul..azi, maine si tot asa pana in ziua in care iti va atinge planul
emotional, crede-ma functioneaza dar, e al dracului de greu. In stadiul asta,
esti exact ca un copil care invata sa mearga si sa vorbeasca.
Am facut tot ce am putut, am cheltuit tot salariul si-n plus
m-am si imprumutat…de ce? Pentru ca
mi-am cumparat 18 perechi de pantofi. De la zi la zi incercam sa ajung la
sentimentul ala frumos pe care mi-l dadea lucrul asta. Vroiam sa simt iar
bucuria aia… si am reusit in a 18-a zi, moment in care am lacrimat usor.
Am citit 13 carti pana am ajuns la bucuria uitata de-a
rasfoi si de-a ma regasi in nu-stiu-ce personaj, ori de-a nota entuziasmata
replici care ma faceau sa vibrez.
Nici nu mai stiu cate prezentari inutile am facut la birou,
doar pentru a atinge sentimentul de satisfactie pe care-l aveam atunci, demult,
cand puneam ultimul punct pe ultima pagina.
Mi-am chinuit fata si tenul
zile la rand cu zeci de variante de machiaj gasite pe internet, pentru
ca, destul de trista, mi-am dat seama ca lucrul la care am pricepeam foarte
bine…imi iesise total din minte.
As insira zeci de lucruri facute obligatoriu pentru
recuperarea emotiilor si a sentimentelor, dar nu are rost pentru ca ati prins
ideea iar fiecare om e miscat sufleteste de cu totul alte actiuni.
Ce soir…
Ma culc acum. Inainte sa-nchid ochii imi spun “Bucuria de a
trai e in absolut orice!” si ma grabesc sa adorm pentru ca maine va trebui sa ajung
devreme la bar sa-mi iau shotul de serotonina. Daca nu ma trezesc, iar nu ma voi incadra in timp si voi intarzia
la birou.
Inca de dimineata, in fata barului se formeaza o coada
interminabila de oameni. Cand pleaca de acolo, fiecaruia ii iese soarele…
