Ruj pe ceasca

Confesiunile unei slabanoage

2012-01-30T15:05:00.000-08:00

De cand cu locu' asta unde insir cuvinte de tot felul, mi-am propus sa scriu pentru mine,in primul rand, lucruri pe care vroiam sa le-ndrept si pe care, dupa ce le vedeam scrise, automat le schimbam in bine. Mi-am propus sa ma rezum la texte cu idei incurcate pe care sa le inteleg eu si maxim inca doua persoane, sa nu scriu despre subiecte cotidiene si sa n-am o exprimare normala, de zi cu zi....dar pare ca uneori tre' sa mai schimbi foaia.

Saptamana asta am avut o intalnire destul de ciudata si apasatoare. Intr-o anumita conjuctura, legata de job, am cunoscut o femeie care emana un munte de energie negativa. I-am intalnit inca de la-nceput privirea serioasa, i-am vazut fruntea incruntata iar cand a deschis gura...au inceput sa sara numai cuvinte ametite de otrava. Am stat, am analizat-o cat de cat si prima concluzie a fost: “bai, poate o avea o problema sau mai multe, care au adus-o in starea asta de frustrare si rautate”....stare pe care incerca sa si-o mascheze fara succes.

Tipa, din pacate, avea niste kg in plus, ceva mai multe (fara vreun motiv medical) si de aici problema ... Desi era o conversatie work-related, la fiecare 5 propozitii trebuia sa auzim de la ea cuvinte si expresii de genu': dieta, grasa, e greu, nu pot + critici absolut din senin la adresa catorva femei care au avut nenorocul de-a trece pe langa masa nostra in timpul ala.

Spre finalul intalnirii, in momentul in care m-am intors la masa de la barul cafenelei, femeia n-a putut sa ma “ierte” si a exclamat “Cat de bine o fi sa ai doar atatea kg?!” iar eu i-am raspuns cat am putut de sincer si-n plus cu o dorinta de a-i arata ca nu numai ea e oropsita: “Eh lasa, ca nu e chiar asa, ar mai merge cateva kg in plus si la mine!”.....Cum dracu' sa-i spui unei femei care e vizibil deranjata de a ei greutate, mult peste medie, ca la tine ar mai merge niste kg in plus...cand tu ai, probabil, pe jumatatea ei?! a fost un moment de geniu specific mie....

Cu privirea pliiiina de venin si cu o voce desprinsa din “Exorcistul” mi-a zis: “Il manii pe Dumnezeu!”.... Eh si-n momentul ala toate luminitele si reflectoarele colorate din capul meu, care ma fac sa fiu o persoana cerebrala, diplomata, calma si zambareata...s-au stins! Se dezlantuise Jihadu'...care a dat startul unei “discutii”, pe care n-am cum si de ce sa o imprastii pe aici.

Daca urasc pe cineva pe lumea asta...aia sunt oamenii frustrati, vesnic tristi (fara motiv real) si al dracului de complexati! Si acum o sa aud IAR replici de genu': “Pai tu ai tupeu sa vorbesti? Nu stii tu cum e sa fii grasa, sa nu te suporti! Sa iti fie rusine ca ai burta! Sa nu poti sa te dezbraci in fata unui barbat”! etc Iar raspunsul meu va fi extrem de simplu si sincer:

Nu, nu stiu cum e sa fii grasa ,dar am stiut ,cu mai multi ani in urma, cum e sa fii hidos de slaba...

Am stiut cum e sa traiesti total complexata, sa ai la tine, vara, mereu o bluzita, orice... cu maneca lunga, asta ca sa nu ti se vada bratele si mai ales incheieturile numai piele si os.

Am stiut cum e sa porti numai pantaloni foarte largi ca sa nu ti se vada picioarele ataaaat de subtiri si parantezele care se formau...de aveai impresia ca mergi, de fapt, in maini.

Am stiut cum e sa te treaca fiorii cand auzi din gura unora care trec pe langa tine, pe strada: “Mamaaa, frate ce scobitori avea aia, ai vazut-o?!” sau “Frumusica, pacat ca e asa uscata.”

Am stiut cum e sa nu fii in stare sa socializezi prea tare si sa te inchizi in tine pentru ca singurul gand care te bantuia, zi de zi, minut de minut era: “sigur se uita la mine pentru ca nu-i vine sa creada cat de slaba sunt” sau sa auzi oameni pe strada care rad PUR SI SIMPLU intre ei iar tu sa te gandesti “da, e clar, rad de mine!”

Si am stiut cum e sa nu fii capabila, de multe ori, doar sa te schimbi de haine in fata oglinzii tale, da' pai in fata altcuiva...

La un moment dat, mi-am dat seama ca atinsesem fundul oceanului de nebunie si mi-am zis “raman aici, ma inec sau imi iau avant si urc inapoi spre mal?” Noroc ca am ales varianta 2, asa ca, am inceput sa caut solutii vestimentare, sa caut poze si tot felul de sedinte foto cu modele extrem de slabe...Asta nu ca m-as fi vazut eu vreodata vreun model (mai ales ca nu ma recomanda nimic, incepand cu inaltimea) dar erau singurele fiinte cu care ma identificam, cat de cat, din punctul asta de vedere. Schimbarea a fost radicala, de la haine pana la atitudine, gandire, stil de viata iar pentru asta lucrurile bune au inceput sa se “lipeasca”, inclusiv (habar n-am cum) kilogramele in plus, alea dupa care plangeam atat de mult.

De curand am luat-o iar...putin in jos.. cu greutatea, dar in niciun caz ca in perioada aia urata. La-nceput a aparut sentimentul de panica, dar a trecut repede...Nu mai conteaza cat slabesc acum pentru ca am reusit sa “ingras” alte lucruri la mine, la modul de a gandi si voi putea (pana ma redresez) sa-mi port kilogramele in minus cu mandrie.

Toata ideea si mesajul textului de aici e: “Femeieeee, daca nu poti sau nu vrei sa slabesti NU o face! Daca nu poti sau n-ai chef sa te ingrasi NU o face! DAR nu-ti transforma viata intr-un cacat si nu strica nici zilele altora. Nu mai scuipa venin prin toti porii si mai ales nu te baga in relatia mea cu Dzeu....pentru ca, fii sigura ca El are treburi muuult mai importante decat sa-ti dea tie peste mana cand duci prajiturica aia cremoasa la gura...ca sa te ajute sa nu-ti mai plangi, pe urma, de mila singura in baie, uitandu-te-n oglinda. Si ce crezi? Nici mie n-o sa-mi livreze o shaorma cu de toate...doar ca sa se mai puna ceva peste oasele alea iesite prea mult in evidenta!

Si pentru ca am inceput textul cu Otravitoarea din cafenea, aleg sa-l inchei...scriind despre o persoana absolut spectaculoasa cu foarte multe kg in plus. Nu stiu si n-am stiut niciodata ce-nseamna sa te intimideze cineva si mai ales o femeie, oricine ar fi, orice ar face sau oricum ar arata. Asta cu intimidatu' la mine nu functioneaza si n-a functionat pana la femeia de care tocmai mi-am amintit.

Am petrecut o zi impreuna la o sedinta foto, demult. Ea era make up artist dar, in plus, se vedea ca invatase sa-si machieze si viata in cele mai frumoase nuante. O asa senzualitate si sexualitate cat putea sa emane femeia aia, n-am intalnit in viata mea iar ocazii am avut o mie! O urmeaream cu privirea, ii vedeam gesturile, o ascultam si nu-mi reveneam...zambeam ca proasta. Ma uitam la o femeie peste care, fizic, aveam toate atuurile din lume si, totusi, simteam si imi ziceam in gand “E geniala! N-as putea sa “concurez” cu ea in nicio situatie din viata asta”. Ma bucur ca am intalnit-o, pentru ca acum, daca am vreo zi in care fac fite si nu-mi place nu-stiu-ce la mine, din tot felul de motive penibile....inchid ochii, ma gandesc la ea si imi revin.

Actor pentru o zi. O zi pentru totdeauna.

2011-12-19T16:39:00.000-08:00

11:00 (cu 8 ore inainte)

Azi e?! Da, azi e! Cum a trecut timpu' atat de repede? Parca mai erau 3 luni pana azi! M-am trezit, mi-am pus intrebarile astea rand pe rand si m-a luat un tremurat interior, o agitatie frumoasa care, de altfel, nu imi dadea voie sa mananc, sa gandesc limpede...sa nimic. Ma duc la baie si raman in fata oglinzii ca o statuie, aproximativ juma' de ora...ma uitam foarte adanc in ochii mei. Incep sa ma stramb, sa-mi schimonosesc fata, sa scot limba, sa mimez un urlet, sa mimez cea mai adanca tacere, din ochi...si-mi spun in gand “tot ochii! Ei fac totu'! Ca-n orice situatie din viata asta!” Vad cat e ceasul, ma panichez, incep sa strang hainele, sa-mi fac bagaju', ma gandesc de 149847347 de ori la ce trebuia sa iau de acasa si...ies pe usa. Ah TEXTUL! Futu'ti textu'...Alino! Da' il stii dejaaa! De ce sa-l mai iei?! Deci nu te intorci din drum...ca e cu ghinion!” Clar nu m-as fi-ntors din drum pt nimic in lume chiar daca nu sunt superstitioasa...iar daca ma-ntalneam pe drum cu o pisica neagra.....nu ma continui din respect pentru toti iubitorii de pisici, in special negre...Oricum luasem taxiu'.

13:00 (cu 6 ore inainte)

Am ajuns! Cobor scarile usor, ma intalnesc cu lumea, lumea mea de atunci. Imi iau bineinteles cappuccino cu scortisoara, ne asezam toti patru in jurul mesei si incepem sa repetam textul. Caterinca, rasete, tigari multe si tremuratul care era inauntru, la locul lui. Incep mesajele “Tin pumnii! Pup, fara emotii!”, “Bafta!”, “Dragii mei, multa bafta in seara asta, sa aveti public bun si sa fiti talentati asa cum va stiu eu, va pup!” Zambesc lung, imi sterg repede zambetu' de pe fata si-mi zic: “Tre' sa scap de telefon!”

15:00 (cu 4 ore inainte)

Ne urcam pe scena, repetam miscarea, repetam miscarea cu muzica, repetam miscarea cu lumini si muzica....panica si ceasca a doua de cappuccino cu scortisoara. Nu-mi place cum ma aud, cum imi suna vocea, era gatuita. Nu puteam sa tip (asta cerea rolul) dar ii asiguram pe ai mei colegi ca in spectacol voi tipa...superb. Imi spuneam in gand: "Cata incredere au oamenii astia in mine! Cat de inconstienta sa fiu, cat curaj nebun sa am, sa le spun ca in momentul specacolului (primul din viata asta scurta a mea) voi da de 10 ori mai mult decat la orice repetitie...din zecile pe care le facusem?! Cam cat? Eehh uite cam atat...de nebuna...

Ma uit la ceas, era 16:00 si atunci vine primul gand tampit “n-as putea sa fug acasa, sa ma bag in pat, cu patura-n cap si sa stau acolo o zi, doua, o saptamana...oricat?” Raspuns: Teapa! Nu!.

17:00 (cu 2 ore inainte)

Ajunge Oana, cea mai buna prietena a mea. O pup tare, tare, zambesc fals, incerc sa par calma si ii pun in brate listele cu invitati si locurile fiecaruia, ii lipesc telefonul mobil de mana si ii spun “ia-l, raspunzi tu , sa nu-l mai vad si mi-l dai dupa, te iubesc!” Fug in spate si imi pun intrebarea care ma bantuia de 2 saptamani: “sa dau peste cap un shot de tequila sau nu?”....nu gasesc raspuns, inca.

18:00 (cu o ora inainte)

Aud din spate vocile oamenilor care incepusera sa vina. Forfota, vorbaraie multa, pahare si doua picioare care simteam ca se-nmuiau de la minut la minut mai tare. Ajung televiziunile, ne iau la interviuri, ajunge o jurnalista de la un ziar, ma ia la intrebari....nu mai intelegeam ce se intampla desi, in paralel, ma ocupasem personal de toata promovarea evenimentului. Eram obisnuita sa stau in spatele artistului, sa-l imping pe el/ea in fata camerei la interviuri, sa-mi dau cu parerea despre hainele pe care le purta inainte sa urce pe scena, sa stau intr-un colt sa aplaud! Cu asta ma ocupam si ma ocup in continuare.....si acum?! Ce dracu' fac aici?! Ma schimb, imi pun rochia, imi desfac parul, incep sa seman cu Ana. E 18:45...ma inchid in toaleta si incepe furtuna in capul meu, incep sa pice intrebari grele si reci: De ce fac asta? Ce mi-a trebuit? Daca uit textul? Daca ma blochez? De ce a trebuit sa fac atata tam tam? De a trebuit sa sa fac o campanie de promovare, sa mergem in emisiuni sa anuntam premiera?! De ce trebuie sa fie ai mei in sala? Daca omul de la lumini si sunet uita cand intram in urmatoarea scena, daca intarzie sau baga prea repede vreuna dintre melodii?! O sa li se para prea violenta piesa?! Daca lesin? Tre' sa jucam o scena a violului! Dumnezeule, daca n-o sa iasa? Sau o sa fie prea apropiata de realitate si publicul va fi socat...poate scarbit!! Aaaaaaaaaaaaaa! STOP!

Ies din toaleta dau shotul de tequila peste cap....macar eram linistita ca raspunsul la-ntrebarea asta parea ca-l gasisem. Era deja 19:00, ora anuntata pe afis. Ma uit printre perete si un panou...nu numai ca scaunele erau toate ocupate dar vedeam foarte multi oameni care stateau in picioare....imi apare pe fata primul zambet isteric.

Ne sfatuim, stabilim ca intram la 19:30....mai am o o jumatate de ora....mai aman putin, sunt fericita.

19:00 (cu jumatate de ora inainte)

Trebuia sa intru plangand si vroiam sa o fac real, nu cu ceapa-n ochi sau apa pe fata! Stiam sa pot, imi iesise la repetitii, trebuia s-o fac si acum, asa ca intru inapoi in toaleta. Ma sprijin cu mainile de chiuveta, aproape-mi lipesc nasu' de oglinda si ma privesc fix in ochi, o cautam pe Ana. Incep sa ma gandesc la toate lucrurile, senzatiile, momentele care m-ar fi facut sau chiar ma faceau sa plang in orice alta zi. Ma afund si mai mult, ma duc si mai adanc si mai jos, mult, mult, minute-n sir....incepe sa ma manance nasu', mi se-nrosesc ochii si tip, in gand, la mine “Haaai mentine gandu' ala trist si urat, stai acolo, stai acoloooo!” Las capu'-n jos, incep sa-mi curga siroaie de lacrimi, ridic privirea si-n oglinda ma uit fix in ochii Anei, venise...

19:30.....

Aud piesa de inceput, se sting luminile si odata cu ele inchid si eu ochii. Spun rugaciunea mea de suflet, deschid ochii si printre lacrimi incep sa-mi urlu primele replici intrand pe scena (asa trebuia). Ma trezesc pe jos, in mijlocul scenei...nu mai aveam cum sa dau inapoi si nici nu vroiam. Ma chema Ana, simteam disperarea unei fete de 17 ani rapite, batute, tarata pe jos intr-un loc luminat in rosu pe care nu-l cunostea si trantita pe o saltea jegoasa. Simteam caldura reflectoarelor, simteam 200 de oameni, de fapt 400 de ochi atintiti asupra mea...auzeam cateva respiratii iar emotiile disparusera fara sa-nteleg cum. Atunci am inteles ca acolo trebuia sa fiu, nu acasa sub patura, nu in alta parte ci pe lemnul ala lucios de sub picioarele mele. Tot atunci furtuna aia din capul meu, de mai devreme, cu toate intrebarile ei reci si grele, fugise mancand pamantu'!

Totul s-a intamplat foarte repede, piesa a curs firesc, textul a fost la locul lui...in capul meu iar omul de la lumini si sunet merita un premiu! Am iesit toti din scena...s-au aprins luminile si au inceput aplauzele In momentul ala am simtit o mana care ma impingea de la spate ,in timp ce o voce imi spunea “Hai, hai du-te! Du-te inapoi la aplauze!” Zic: “Noooo, nu ma duc nicaieri!” dar era prea tarziu...deja fusesem impinsa. Multa lumina care ma orbea in cel mai frumos mod, cateva fete dragi, poate prea multe aplauze si 2-3 fluieraturi. Am iesit toti patru, impreuna, ne-am strans tare de maini, am mers in spate, ne-am luat in brate, ne-am pupat si mi-am zis “Gata, asta a fost?!”....

.....Da. Asta a fost 30 ianuarie 2011, premiera piesei “Anunt: Vand femei!”, scrisa de Diana Vlase si regizata de Dan Ursu. O piesa moderna despre traficul de carne vie, despre naivitatea unor adolescente, despre cruzimea proxenetilor, despre niste vieti distruse. O piesa ce a facut facut parte din campania impotriva traficului uman, alaturi de Agentia Nationala Impotriva Traficului de Persoane. Au urmat alte spectacole, de fiecare data in alt oras. Poate cel mai coplesitor moment a fost cel de la Cluj cand am jucat intr-o sala de teatru uriasa..Nu avusesem inspiratia sa ma uit printr-o crapatura a cortinei, inainte, sa vad daca s-a strans lumea si am asteptat pana in secunda in care am intrat.... Erau 600 de persoane (am aflat ulterior)....am inlemnit...momentul ala m-a coplesit si intr-o fractiune de secunda mi-am spus: “Daca cedezi si dezamagesti marea asta de oameni n-o sa ti-o ierti niciodata!” Mi-am revenit imediat, emotiile mari au fugit dar le-au lasat p'alea bune acolo unde le era locul.

Senzatia de acolo, din locul ala, de pe scena...nu se compara cu nimic.

Atunci cand esti foarte indragostit si totul e bine, frumos...parca e prea mult, poate esti prea fericit. Ai cateodata gandul ala ca “va trece cumva, n-o sa ramana la intensitatea asta mereu” si asa si e.

Cand suferi tare, cand se termina cu dragostea si tot ce mai implica ea, parca e prea rau. Prea-ti vine sa-ti smulgi paru' din cap, poate sa te dai si cu capu' putin de pereti... nasol.

Dar in momentele alea, pe scena ai tot, absolut tot ce-ti trebuie in doze perfecte. Nimic nu se compara cu asta! Ai iubire, teama, admiratie, invidie, priviri pline de laude, priviri pline de critici, ai cea mai frumoasa iniste, ai cea mai mare agitatie....ai tot. Iar cand s-a terminat, nu ramai cu regrete, cu amintiri urate ci doar cu gandul: “Hai, cand incepe din nou?!! Mai vreau o zi la fel! O zi pentru totdeauna!”

Multumesc din tot sufletul: Dan, Diana, Teo si Dutzi :)

TE-AI SUNAT SA-MI SPUN (probleme de comunicare)

2011-12-13T11:51:00.000-08:00

Nu e o crima sa recunosti ca nu mai poti face fericita persoana de langa tine, omul langa care te vedeai pana...pana unde? Cum pana unde? Ai uitat? Pana departe...pana in acel loc pe care nu-l mai poti cuprinde cu privirea, poate doar cu sufletul.

Exista oameni care iubesc prea mult, care iubesc prea putin si oameni care iubesc ciudat. Acestia din urma ajung intr-un punct in care te iubesc fara sa aiba nevoie de tine, fara sa mai spuna lucruri frumoase, fara sa simta vreun dor isteric de tine. Oameni care trag pe dreapta masina relatiei voastre, care o pun sa stationeze fara ca ea sa fi-ncalcat vreo regula de circulatie. Toti despre care vorbesc transforma relatia lor frumoasa intr-un telefon mobil pe care-l tin permanent pe silent, dar in acelasi timp, dorm cu el in fiecare noapte la cap, merg cu el la baie si il incarca non stop. De ce? Lasa-l sa se descarce, inchide-l de tot, fa-l cadou sau vinde-l si ia-ti unul nou, la care sa te uiti frumos asa cum te uitai si la asta, la-nceput, cand l-ai scos din cutie. Sa fie vorba oare, la oamenii astia, de o iubire inchipuita, fortata dintr-o obisnuinta? sau chiar iubirea aia adevarata, din filmele vechi care nu se agata de lucruri marunte, normale sau banale?

Omul asta pot fi eu, poti fi tu, poate fi femeia de langa tine din metrou care rasfoieste ziarul ala colorat, in drum spre birou, sau baiatul cu niste casti pe urechi, care traverseaza linistit pe rosu de parca ar fi verde.

Exista oare compatibilitate incompatibila? Exista persoane care simt sa gandeasca la fel, care gandesc sa simta la aceeasi intensitate si, totusi ,fericirea lor (sau cel putin a unuia dintre ei) e foarte departe? Cine stie? Si gandul care te omoara in toata treaba asta complicata e “Baaaai si-ar putea fi ataaat de simplu!”

Imagineaza-ti relatia voastra ca o persoana. Fa-o femeie, fa-o barbat, bruneta, blond, inalta, scund, cu o rochita eleganta sau doar in trening/costum, cum vrei tu. Relatia vostra se plimba prin viata. “Viata” e chiar cladirea aia foarte inalta al carei ultim etaj nu-l vezi pentru ca habar n-ai unde se termina. Uita-te la ea. Ce face? Da, s-a urcat in lift...se duce tot mai sus. Fii atent(a)...a ramas intre etaje, a ramas blocata. Urmareste-o. E destul de speriata. Striga dar nu o aude nimeni, apasa pe toate butoanele..in zadar. Cauta butonul de urgenta si vede, uimita, ca nu mai exista. E scos din peretele liftului...habar nu are ca alta relatie, inaintea ei, l-a smuls disperata incercand sa se salveze...

S-a linistit, s-a asezat, pare resemnata.

Acum tu, tu care citesti randurile astea aseaza-te la fel ca ea si hai sa ajutam relatia din lift impreuna

Gandeste-te la persoana de langa tine, din viata ta. Trebuie sa incepi s-o dezbraci, s-o dezbraci de tine. Vezi esarfa aia pe care-o poarta? Ia-o usor inapoi. Ti-ai facut planuri de viitor cu persoana asta? Stiu ca da, atunci trebuie sa stii ca esarfa aia reprezinta toate planurile astea ale tale, asa ca, ia-o usor inapoi.

Uita-te la bluza de pe el/ea. Ai un ideal de femeie/barbat in mintea ta? Nu ma refer la fizic ci doar la dorintele tale legate de felul lui/ei de-a fi. Toate momentele in care te enervezi cand te gandesti ca “ar fi trebuit sa faca asta, sa spuna asta, sa reactioneze in felul asta”, sunt doar tiparele tale cu care ti-ai tot imbracat iubitul/iubita….de parca ar trai in Antarctica. Hai sa transformam toate “cojoacele” astea in acea simpla bluza, de care trebuie sa il/o dezbraci..acum.

Au mai ramas (hai ca sa fie unisex) blugii. Ei reprezinta iubirea ta, doar a ta. Pe care o ai dintotdeuna si pe care alegi, atunci cand te lovesc fluturii-n stomac, sa o dai cuiva. Nu trebuie sa uiti niciodata ca ea iti apartine si ca tre' s-o-ngrijesti. Acum da jos perechea de blugi...cum stii tu mai bine.

Ce vezi acum nu e femeia sau barbatul de langa tine goala sau gol,nu. E doar femeia sau barbatul de langa tine...asa cum este el/ea intr-adevar. E perechea ta asa cum nu ai vazut-o niciodata, nici chiar in momentele alea de dragoste sau sex nebun. E doar ea/el fara tine, dezbracat(a) de toate hainele pe care doar tu i le-ai ales.

Iar din momentul asta...dragul/draga mea cititor sau cititoare, numai tu poti decide daca lumina se reaprinde in lift si continua sa urce.

Strig lunile

2011-11-27T10:27:00.000-08:00

Strig lunile ce fost-au la-nceput de drum

Cand oamenii-n jur se prefaceau in ceata,

Ori fosta oare ceata de fapt fum,

De la tigari aprinse la un pahar de viata?

Strig lunile ce-n ochi ne-au pus lumina,

Pe buze zambet dintr-o carte veche,

Cand nu stiam de lacrimi sau de vina

Ci doar de-o-mbratisare de pereche.

Strig lunile cu rochie lunga, rosie, de vara

Cand iarba se pleca in fata-i rusinata

Iar vantul obosit de mers din tara-n tara

Imi povestea usor cum va sa fim odata

Strig lunile ca lupul intr-un miez de noapte,

Chem zile de demult ce parca le-am visat,

Incerc s-opresc, cu greu , tot valul tau de soapte

Si sa le-ngrop pe rand, in lada de sub pat....

Las' ca trece...

2011-10-11T14:57:00.000-07:00

Spune-mi mie c-ai gasit ce ai cautat

Striga tare c-ai stiut, te-ai bucurat

Urla-ti iubirea in urechea-mi surda

Si ai sa-mi vezi scantei cum zburda

Ai sa poti sa stii atunci cine a stat, cine-a ramas

Cu ochi mari plini de lumina cand cortinele s-au tras

A ramas sa te astepte, sa-ti sarute fruntea rece

Si sa-ti spuna: “Las' ca trece...”

Spune-mi ca-ti tresalta-n piept

Sufletul si ochiul drept

Se agita nefiresc

Cand iti leg un “te iubesc”

Ai sa vezi curat si clar cine plange de nebuna

Si se linisteste tare cand ii canti dragostea-n struna

Cin' te va vedea pe ascuns, abatut stand la o masa

Si-ti va sopti fara vorbe: “Hai acasa...”

Spune-mi mie ce-ti doresti

Si ai vrea sa-ndeplinesti

Nu spune-n alta ureche

Care nu iti e pereche

Ai sa stii ca poa' s-auda, sa asculte si sa vina

Sa te apuce strans de mana si in palma sa te tina

Arata-i ca ea e in tine si cu o singura culoare

O sa-ti mazgaleasca cerul, strigand tare: “Uite, ti-am facut un soare!”

Indreptar de nebunie. Pe-ntelesul nimanui

2011-10-08T18:39:00.001-07:00

Sunt internata de vreo noua ani intr-o clinica de dezintoxicare. Nu e in orasul unde m-am nascut, nici macar, aici, in tara, e departe, mult prea departe. N-au vrut sa-mi spuna niciodata unde sunt de fapt. Ies din cladire si vad doar un camp urias, fara capat. Cateodata e liniste, cateodata aud un pian, cateodata imi tiuie urechea dreapta...mereu e dreapta.

Clinica se numeste S.C.R.I.S. Nu m-am intrebat niciodata de la ce vine, stiu doar ca-mi face bine. Au un fel de masinarie aici, in care, din cand in cand ne pun sa aruncam tot raul din noi, toate frustarile si mai ales tot veninul pe care-l acumulam zi de zi...iar pe partea cealalta ies niste foi albe pline de cuvinte negre, frumoase si importante.

Niciodata n-am inteles de ce scriu de nervi, de ce scriu doar printre lacrimi, de ce pot doar asa?

Niciodata nu mi-a venit sa scriu despre flori, fluturi, soare, despre partea frumoasa a iubirii..niciodata.

Niciodata n-am stiut sa fiu asa cum sunt acum, niciodata, pana acum...ceva vreme... nu mi-am surprins fata asta in oglinda. E urata, are fruntea incruntata, privirea otravitoare, mereu...absolut mereu suspicioasa, buzele strans lipite, de parca n-ar fi zambit niciodata. In spatele ochilor sunt niste galetuse mici pline cu lacrimi, sunt atat de pline incat incep sa se clatine, vrand disperate sa se verse. Dar nu, nu le las, le vars inapoi in mine, nu stiu in ce se transforma cand fac asta, dar in niciun caz in flori, fluturi, soare sau in...ceva frumos.

Ma striga. E timpul pentru tratamentul cu pastile. A fi trebuit sa ma externeze acum ceva vreme, dar starea mi s-a agravat, am luat drogul pe ascuns. Am vrut sa-i pun capat de atatea ori, in atatea nopti, dar n-am putut, am continuat sa mi-l administrez cu o satisfactie bolnava si inca o fac. Tocmai de asta m-au bagat la un tratament mai puternic pentru ca am inceput sa produc venin din ce in ce mai des iar asta, pe noi cei de aici, ne mananca pe interior, ne omoara, usor da' sigur.

Partea proasta, tragica si alarmanta e ca nici S.C.R.I.S.-ul nu mai e la fel, masinaria nu mai face fata, foile ies la fel de albe dar cuvintele sunt mult prea simple pentru mine, pacinetul cu nr 1305.

Ies sa ma intalnesc cu campul. E atat de frumos. El tace si imi zambeste. A venit toamna si e mai inchis la culoare dar la fel de frumos. E frig. Campul meu danseaza cu vantul. Stau nemiscata, desculta si ma uit la ei, e divin. Din cand in cand, in timpul valsului lor, imi arunca si mie cate o frunza galbena in par si le zambesc, le zambesc sincer, le zambesc iubire...cum o faceam atunci, demult.

Nu cred ca vreau sa plec de aici, nu, nu vreau. O sa raman in patul ala alb de la perete cu tiuitul din urechea dreapta care nu-mi mai da voie....sa aud pianul.

http://www.youtube.com/watch?v=3Qm--yiIzAE

CAPITOLUL DIN SPATELE CORTINEI

2011-08-09T15:26:00.000-07:00

Acum ceva vreme, spuneam ca voi posta pe blog, experienta scrierii unei carti, cu toate etapele ei. N-am facut-o, normal. Bineinteles ca am tot amanat si am lasat-o moarta, asa cum fac de vreo doi ani cu aproape orice. De doi ani sunt o umbra care traieste o viata despre care simte ca nu e a ei. Ciudat sentiment. Te baga intr-o agonie tampita in care nu poti sa te gandesti decat la cum erai inainte, la ce puteai sa faci, sa spui si gandesti.

Ziceam ca o voi lua treptat, pe capitole, numai ca azi, deasupra capului zboara si se rotesc in jurului lui, doar cuvintele ultimului capitol, care par sa se imbine perfect. Se poate oare sa-ncepi cu sfarsitul? Mergand pe celebra idee “orice sfarsit e un nou inceput”? Bai, nu cred. Fiecare sfarsit are personalitatea lui, nu se transforma niciodata intr-un inceput, ci doar ii lasa loc astuia din urma, care poate sa apara imediat sau mult mai tarziu.

Am auzit ca inspiratia nu te lasa niciodata. Pe mine m-a cam lasat. Pe orice drum, pe orice alee, pe orice covor, rosu sau nu, m-a lasat in urma. Nu m-a luat de mana, nu m-a tras dupa ea pentru ca a stiut mereu ca voi fi acolo in spate, in spatele unei cortine. M-am mandrit mereu cu ea, in orice moment am spus cu ochi zambitori “Ea e inspiratia mea!”, insa ea niciodata. A stat in capul meu permanent si a tacut, s-a ascuns si mi-a soptit “shhh” de vreo cateva ori.

Din primul moment am stiu ca ea imi va da tot ce am nevoie pentru carte. E adevarat, mi-a dat un start bun, frumos si linistit iar acum imi tranteste foile finalului pe masa de parca si-ar da demisia. Poate chiar si-a dat-o iar acum sta in preaviz vreo doua saptamani. Doua saptamani in care nu spune nimic si in care se poate intampla orice. Acum, totusi, e diferit, nu se va-ntampla nimic pentru ca e prea multa liniste si m-am retras in coltul cu flori unde literele imi incolacesc degetele ca niste serpi mici. Aici stau si finalizez plictisitorul si tristul capitol din spatele cortinei. Ce sa-i faci? Asa a vrut ea. M-a tinut captiva acolo, fara sa ma lase s-o iubesc, fara sa pot vedea lumea reala, oamenii din sala care rad, macar un colt de reflector, nimic. Asa ca, m-am conformat si am scris despre ce am vazut in spate...papusi vechi cu ate prinse de maini si de picioare, un ceas spart ce mergea in urma, un soare din lemn scorojit si prea multe tigari aprinse pe care-am calcat incercand sa ies.

Spectacolul s-a terminat, lumina s-a stins, oamenii au plecat fericiti tinandu-se de mana sau in brate iar eu am pus ultimul punct pe hartie si m-am trezit acasa, cu adevarat acasa. Acum, in coltul cu flori stau si corectez, imi doresc sa pot corecta acest ultim capitol, insa singura nu cred ca pot. Imi astept inspiratia, daca va avea timp si tragere de inima sa vina si atunci voi stii daca il corectez, daca il refac cu totul sau il las asa: sec si mazgalit pe intuneric.

Nu va suparati.....

2011-06-28T13:33:00.000-07:00

E a ta! Ai cel mai larg zambet pe fata, plin de optimism! De azi poti face orice pentru ca e a ta si numai a ta! Ai visat la ea de cand te stii si acum ca o vezi aici, aproape ca-ti vine sa plangi de fericire. Nu e noua, dar asta nu conteaza, important e ca ai reusit sa strangi bani si sa ti-o iei. Pan' la urma unii spun ca alea noi iti fac mai multe probleme in timp.

Zi de zi, timp de sase luni, atat cat tine garantia, ti s-a parut ca plutesti si ai facut cu ea traseele cele mai lungi. Ai mers pe autostrada soarelui (ce coincidenta de nume!) si ai ajuns la marea ta de vise unde te-ai lasat dus de cele mai mari valuri. De la marea de vise ai accelerat-o puternic, indreptandu-te direct spre muntele promisiunilor, unde, intins pe capota ei, ai vazut cel mai frumos apus de sentimente din viata ta!

Dupa mai bine de un an de la expirarea perioadei de garantie, a trebuit sa-i schimbi multe piese, se defecta tot mai des, dar nu te-ai lasat batut. Ai reparat-o chiar tu de vreo cateva ori, ai spalat-o aproape in fiecare zi, ba chiar ai vopsit-o de doua ori.

De ceva vreme ai simtit ca ai ajuns la capatul puterilor, motorul ii era rece mereu, foarte rar mai pornea, drumurie vostre zilnice ramanand doar o amintire.

Mi-a parut rau. Sincer, chiar mi-a parut rau cand te-am vazut stand la coada aia lunga, cu zeci de persoane care asteptau acelasi lucru. M-am apropiat sa te salut chiar in momentul in care ti-a venit randul si te-am auzit intreband: “Nu va suparati, iubiri la mana a doua mai aveti?”

LANGA APA E DOAR FUM

2011-06-06T11:55:00.000-07:00

Gri tunel in marea noastra, unde sta tacut un cor,

Ochi lipiti si buze roase de-apa neagra si sarata,

Fetele cu vocea stinsa pentru noi canta si mor.

Ne-a tacut soarele rosu si-o iubire-n nuanta mata.

Stii, demult l-apus de soare, pe nisip alb de cristal

Se-asezau pe langa foc si-aprindeau vise pe buze,

Impleteau in apa, goale, serpii dansului fatal

Ne vorbeau de nemurire ale inimilor muze.

Dupa vreme de-agonie, de zambet beat si fericire

Am pasit pe plaja noastra, pe bucati verzi, ascutite

Sticlele ce le-am golit in nopti oarbe de iubire

Pacate vechi, imprumutate, dorinte noi, nicicand platite

Ne-am luat inimile-n maini, le-am taiat si aruncat

Ne-am luat ramas bun, in gand, am facut dragostea scrum

Ele toate au plans in cor, le-am privit si sugrumat

Le-am ars rochiile si parul...langa apa e doar fum.

CELE CARE VIN SI PLEACA

2011-04-06T00:59:00.000-07:00

Cele care vin si pleaca stau proptite-n pragul usii, in toc de geam, in miez de noapte.

Urlu tare, mi se-aude in tot capul, soptesc in urechea surda, ea se uita si se-apleaca

Stie ca-s aici, pe o margine de pat, scorojit de timp pierdut, ea vrea vorbe nu si fapte.

Crede-n mine mult prea tare, mult prea tare-s toate goale, cele care vin si pleaca.

Cele care vin si pleaca stau,aduna si-apoi spala-n apa neagra,tot ce n-ati avut vreodata,

Ii vad sticla de parfum, scump spre ieftin si ma-nchin, tac si adorm, ea ma umple ea ma seaca

Uneori imi uda bluza, plange lacrimi mari si grele dar sunt false si se usuca, uneori e si machiata.

Cade cu scandal pe ganduri si se-ncrunta, zgomotase-s la o cearta cele care vin si pleaca.

Cele care vin si pleaca mi se-arata toate-n graba, le privesc ochii si sanii, zic nimic si fac ce pot..

Isi smulge-un ciorap subtire, deja rupt si tras in vine, ma tin tare , las asa si astept sa treaca

Arde-n varf tigara seaca, se grabeste si se-mbraca, trage usa si-o privire, am vazut, o doare-n cot.

Cica are-o garsoniera dar si chef sa stea p-aici, toate au chei si pot sa treaca, cele care vin si pleaca.

Cele care vin si pleaca isi jura dragostea pe veci, de patru ori pe zi, azi la doi, maine la zeci.

Cu tocu'-mi zgarie parchetul, imi vede fata intrigata, il ia si pe-al doilea, incepe sa-i placa.

Danseaza ca o apucata, pe orice, oricum, ne imbatam, iesim pe drum, vrei sa tipi dar taci si mergi.

Cand si cand se vrea sotie, uita brusc si-ar vrea s-o dreaga, asa-s toate cele care vin si pleaca.

Mami, de ce...?

2011-03-14T12:51:00.000-07:00

Ma uit in oglinda, sunt eu. Ma uit mai bine si sunt eu la 6 ani. Ma rugam in fiecare seara sa mi-l aduca, ii promiteam ca voi manca tot, ca ma voi culca devreme, ca voi fi un copil mai bun daca mi-l aduce.
Si-ntr-o zi a venit! Am alergat plangand de fericire, l-am strans la piept si l-am pupat pe frunte. Din acel moment, desi abia invatasem sa ma ghidez dupa limbile ceasului, stiam cand trebuie sa manance. Il auzeam in mintea mea de copil si stiam ca acum il voi duce la baie sau la plimbare. Il puneam la culcare, la aceeasi ora in fiecare seara, nu inainte de a pupa manutele de cauciuc ale bebelusului, jucaria mea frumoasa, primita de la parinti. Dupa un timp, unul dintre prietenii mei care se juca de-a doctorul l-a stricat, dar mama a gasit solutia imediat: “o sa-i schimbam bateriile si o sa mearga din nou! Trebuie sa mearga!”

Acum sunt in acelasi pat, imi curg, la fel ca atunci, siroaie de lacrimi insa acum sunt amare, disperate. Nu mai vreau sa vina, nu mai vreau sa primesc papusa cu cap rotund, imi doresc sa fi ramas acolo, pana in momentul in care ma hotarasc eu sa merg si sa o cumpar.
E prea intuneric, e numai frig, e ceata, e mult prea tarziu… “Papusa” a ajuns. Nu a comandat-o nimeni de data asta, nici eu, nici parintii mei, e doar un frumos cadou, o surpriza din partea “firmei de jucarii”…e copilul meu. Are aceeasi pozitie ca si a mea acum, cu mainile impreunate la gura si cu genunchii indoiti, lipiti de coate….sta la fel ca mine…in mine, dar nu plange, el asteapta doar….asteapta sa vina momentul potrivit cand cineva ii va taia “funda” si va iesi la lumina din “cutie” pentru a ma face fericita…asteapta sa il vad, asteapta sa ma stie.

Maine voi deschide, mult, mult prea devreme, cadoul pe care nu l-am cerut, nu acum. Mai e doar o noapte, poate cea mai lunga noapte din viata mea. Nimeni, niciun om nu are dreptul sa ma judece, oricine ai fi nu sta cu mine, sunt orele pe care trebuie sa le petrec doar eu cu Dumnezeu, sa-I vorbesc, sa-I explic, sa cer iertare.

Nimeni nu intelege ca la 16, 17 sau chiar 18 ani nu pot pastra un copil. As fi un copil…cu un altul in brate.
Nimeni nu intelege ca tatal lui nu va fi acolo, de fapt nu mai e demult aici, cu mine, cu noi.
Nimeni nu stie ca eu, fara tatal lui, fara parintii mei care au murit cand eram mica, nu am cum sa-l cresc. Nu va avea nici macar ce sa manance.

Doar Dumnezeu ma poate condamna sau ierta, doar El.

E aproape 6 dimineata….mai am 4 ore…aud apa cum pica undeva in baie….pica la fel ca lacrimile astea reci….adorm….visez…stiu ca visez. Sunt in camera mea, e vara. Un pusti blond imi intinde o scrisoare, imi saruta apasat ambele maini, isi ia mingea si o zbugheste afara…la joaca. Mainile-mi tremura, nu pot sa le controlez si totusi o deschid:

“ Mamica mea,

Mai tii minte tot ce ti-am povestit, zi de zi, de cand am ajuns la tine in burta? Iti spuneam ca imi pare rau pentru ca am plans asa de tare cand m-ai nascut, n-am vrut sa te sperii. Iti mai explicam, razand, fata pe care-ai facut-o cand m-ai vazut pasind pentru prima data. Mai stii? Ma tineam de masuta din sufragerie si ma leganam gata, gata sa cad. Iti povesteam ce am simtit dupa prima zi de scoala cand am iesit de la ore si ma asteptai in fata clasei emotionata. Stai linistita! Te rog, nu plange! Nu ai uitat nimic!

Lucrurile astea de fapt urmau sa se intample si mi s-a parut dragut sa ti le povestesc eu inainte, de acolo dinauntru. Nu ma supar sa stii daca nu le-ai auzit! Eu doar incercam sa te linistesc pentru ca nu intelegeam de ce ai tot plans de cand ai aflat ca sunt acolo, in tine.

Imi pare rau doar ca nu am terminat, as mai fi avut ataaat de multe de povestit, dar in dimineata aia ai vrut sa ne vedem mai repede decat trebuia. Cand m-a atins am crezut ca e mana ta si am inceput sa rad si sa chicotesc “mami, opreste-te, ma gadili! Mai ai rabdare putin. Te anunt eu cand sunt gata sa vin”. Imediat mi-am dat seama ca nu ai cum sa fii tu, mana ta ar fi trebuit sa fie calda si moale, nu rece si ascutita…

De acolo nu mai stiu nimic, cred ca am adormit si m-am trezit aici, unde e mereu cald, soare si sunt si foarte multi copii fara mamici.

Imi pare rau ca nu am apucat sa te stiu, dar sunt sigur ca esti la fel de frumoasa pe dinafara la fel cum mi-ai aratat in acele cateva saptamani acolo la tine in burta.

Ma intorc la joaca acum!

Te iubesc!”

E dimineata…am ochii injectati…zambesc isteric. O sa plec acum. Trebuie sa ajung la doctor, am programare. Imi va strica “papusa” dar e bine, e bine pentru ca peste cativa ani o sa-i schimb bateriile si o sa mearga din nou. Trebuie sa mearga….

Fotograf: NARCIS VIRGILIU

Mai multe fotografii pe: www.narcisvirgiliu.ro/blog/mami-de-ce

Ajutor! Ma inec in mine...

2010-11-15T17:49:00.000-08:00

(Cat de jos tre' sa ajungi ca sa poti urca iar?)

Tot corpul mi s-a izbit de apa rece ca si cum as fi cazut direct pe o bucata de beton. Spatele si picioarele au inceput sa ma furnice si usor, usor betonul a inceput sa se-nmoaie, sa devina lichid si sa-mi invaluie trupul. Mii de cutite imi injunghie mainile, picioarele, fata iar numarul lor se inmulteste cu cat ma afund mai mult. Am ochii deschisi, sunt plini de verdele apei si de lumina felinarului ce a ramas neclintit pe pod....iar vocea aia schimonosita se aude din nou tinandu-si micul ecou diabolic de mana:

Cine sunt? Esti tu, definitia mediocritatii. Persoana care tace, care se teme, care amana, care uita, care nu spune de dragul altora. Esti inca una ca tine. Din material prost, cusut de mana, cu nasturi ieftini si croiala invechita.

Ce fac? Nu faci nimic. Agiti apele in jurul tau doar ca sa para ca faci ceva. Vorbesti doar ca sa nu taci. N-ai absolut nicio satisfactie. Nu contezi deloc si nimeni nu conteaza pe tine. Nu faci nimic si asta stii sa faci cel mai bine.

Ce vreau? Habar n-ai. Vrei multe si de fapt nimic. Vrei prea multe si n-ai nimic.

Pe cine iubesc? Iubesti oameni care te uita, care nu te iubesc, care te arunca de pe o zi pe alta fara sa se uite inapoi. Iubesti persoane care au ocazional nevoie de tine, care te afunda, care te pun mereu pe locul doi, trei, patru sau in viata carora n-ai niciun loc de fapt.

Cine ma iubeste? Cine stie?

E atat de rece si frig, atat de liniste si atat de departe. Aud inima, bate la poarta apei. Vrea sa intre, sa se aseze pe fundul ei, cu capul pe o piatra si sa taca, sa adoarma, sa se opreasca...a obosit. Corpul mi se leagana in hamacul asta de gheata care ma duce tot mai jos spre tacere, unde luminile se sting rand pe rand.

Incep sa vad:

"O mama tanara, cu trasaturi frumoase care-i citeste unei fetite blonde cu parul ondulat, cartea ei preferata.
Pe Sandy Bell intr-un televizor vechi in fata caruia fetita sta nemiscata si zambeste.
O sala de clasa luminoasa, o floricica albastra din hartie pe care scrie "I D", prinsa de o uniforma apretata....miroase a lemn proaspat lacuit.
O fata ce canta la cor si inima-i vibreaza.
Un creion verde, foarte tocit de cat a scris pe zeci de caiete.
O camera, patru pereti ce respira odata cu fata care sta intinsa pe jos cu privirea pierduta, un altar, un cuib o viata.
Un balcon plin de flori si perne pe jos, cu geamuri larg deschise, vant cald adie si lacul sclipeste inconjurat de lumini.
Un bunic care danseaza an de an, negresit, cu nepoata lui in mijlocul camerei, zambeste cu fata plina de lumina, plange si ii saruta mainile.
O fata prea tanara ca sa fie felicitata.
Niste randuri: "Multumesc pentru lucrurile minunate pe care le faci! Nu stiu de unde ai atata putere...sa te tina Dumnezeu!"

Talpile mi se lipesc de pietre...am ajuns la fund, am ajuns la timp. Nici linistea nu se mai aude aici...nici intunericul nu se mai vede. As vrea sa plang dar nu am unde...totul e apa...totul e sarat si rece.

Miroase a frezie, simt gust de turta dulce, inima mea s-a oprit dar totusi aud batai...nu's ale mele. Sunt in rochia neagra...scurtata, cu urechea dreapta lipita de cealalta inima a mea, am atipit cinci minute.

Deschid ochii, imping puternic nisipul si pietrele de sub picioarele mele, ma arunc spre inceput. Luminile incep sa apara si apa ma ridica cu o viteza uluitoare. Sparg acoperisul apei si trag in piept tot aerul fericirii...sunt sus...iar vocea frumoasa-mi spune:

Cine sunt? Esti oricine vrei sa fii! Esti omul puternic ce picteaza zambete pe fetele lor. Omul care poate ajunge oriunde, mai sus ca nimeni altcineva. Esti copilul soarelui care rade cand ploua, se plimba prin zapada si se topeste de bucurie cand vine primavara. Esti forta care se pregateste sa bucure milioane de suflete.

Ce fac? Cladesti un palat. Pui caramida cu caramida zi de zi, e palatul dorintelor tale.

Ce vreau? Vrei sa ajungi in sufletele lor. Sa-i faci sa planga razand, sa cada pe ganduri cu ochi tristi sa explodeze de fericire.

Pe cine iubesc? Iubesti un dans lent in mijlocul bulevardului, iubesti o margine de fereastra pe care doarme un sarut, iubesti niste foi mici pline de dorinte mari, iubesti, cum stii tu mai bine, tot ce vrei sa iubesti.

Cine ma iubeste? Te iubeste inima care bate anormal de tare,cateodata. Vocea pe care o auzi dimineata. Mana care te tine cand mergi pe tocuri, noaptea, intr-un parc cu vrajitoare.

Chiar daca stii sa-noti, atunci cand pleci in largul sufletului tau, fara vesta de salvare, fara sa spui nimanui si fara sa-ti cunosti bine apele, singurul care te poate salva esti doar tu. Cand iti faci bagajele si esti hotarat sa mergi in...largul tau, nu te gandi ca mergi intr-o croaziera, nu-ti lua lucruri scumpe, inutile greu de carat...te vor afunda si mai mult. Umple fiecare buzunar cu cele mai frumoase amintiri, in geanta ia-ti momentele speciale din viata ta iar intr-un servetel impacheteaza-ti putina iubire...o sa ai nevoie.

Buna, sunt Andrada si sunt dependenta de lacrimi

2010-10-09T18:05:00.000-07:00

"Buna, sunt Andrada si sunt dependenta de lacrimi."

Asa s-a prezentat fata care mi-a atras atentia din primul moment, la cea dintai sedinta a Asociatiei Emotiilor Ascunse. N-as fi crezut. Inca de pe hol, in timp ce asteptam toti linistiti pe scaune, ea s-a facut remarcata. Zambea tot timpul, vorbea la telefon, se plimba, ne intreba pe toti cum ne cheama iar la final ne-a spus chiar si un banc. Parea o expozitie de emotii! Puteai vedea asta in ochii care-i sclipeau jucaus, in miscarile mainilor ce pareau a nu se mai opri din gesticulat si mai ales in zambetul pe care ti-l punea pe fata, fara a cere nimic la schimb.

Am intrat in sala, ne-am luat in primire locurile, fiecare cum a apucat, insa eu m-am asezat strategic, la nici doi metri departare de ea pentru a o studia. Nu reuseam sa-nteleg de ce e aici! Mi-as fi dorit sa fie prima care ne vorbeste despre ea, sa iasa in fata acum si sa-mi sugrume curiozitatea asta apasatoare, dar totusi, ma simteam bine ca era inca aici langa mine.

Am auzit zeci de povesti interesante, am aflat simptome, cauze si efecte, despre care nici nu stiam ca exista. Aici vin oameni dependenti de lucruri, gesturi, cuvinte care le genereaza tot felul de emotii sau dimpotriva le reprima. Miruna de exemplu e dependenta de plimbari de mana prin parc, Catalin intra in depresie daca nu ii arunca 2-3 reprosuri pe saptamana prietenei lui, chestie care ii face foarte rau dar nu se poate lasa. In schimb, Marius nu se vede traind fara cel putin un “te iubesc” pe luna…Am stiut eu de la-nceput ca tipul asta e cam ciudatel iar acum mi s-a confirmat.

Dupa aproape doua ore vine si randul Andradei, era penultima, iar eu dupa ea, bineinteles. Inainte de a iesi in fata, femeia in varsta cu ochi blanzi care asista sedinta, a oprit-o pentru a ne prezenta in cateva cuvinte cazul fetei cu zambet jucaus. Am inteles ca era cea mai complexa si grea dependenta, cea de lacrimi, pentru ca insuma zecile de cazuri de dinainte iar odata cu trecerea timpului netratarea afectiunii ducea la formarea unei masti invizibile, care o facea pe satena asta atat de simpatica, in viata de zi cu zi dar o si strangea foarte puternic, provocandu-i dureri si spre final o forma ciudata de amnezie….macar la ultima parte ne asemanam!

Andrada a inceput prin a ne povesti ca a lucrat timp de un an si jumatate intr-un restaurant, recent deschis, in cartierul unde locuia. A fost cea mai frumoasa perioada din viata ei, insa dupa ce s-a-mbolnavit patronul a dat-o afara. Dependenta de lacrimi o facea sa-si doreasca tot mai multe lucruri, de la o atingere neasteptata pe mana pana la o strangere in brate intr-un loc plin de oameni. De la o discutie amuzanta si fara sens pana la dialoguri mai serioase, planuri de viitor si multe altele. Stia ca nu le va primi iar asta o facea sa le cerseasca pentru a declansa lacrimile care nu intarziau niciodata la intalnire. Erau acolo pentru ea mereu, i se rostogoleau pe obraji in fiecare noapte, uneori si ziua. Incepuse sa iubeasca gustul lor sarat si adora sa le simta dansandu-i sub barbie. Dupa o vreme masca aia despre care ne-a zis si batranica mai devreme, a ajuns sa o sufoce facand-o pe fata asta sa-si reprime si ea emotiile. A tinut sa ne spuna ca forma asta a bolii e contagioasa, pentru ca ea a luat-o de la tipul cu care era atunci. Pe scurt, nici ea nu-si mai putea arata sentimentele, nu mai putea comunica deschis pana si gesturile si le controla.

Dupa parerea mea asta n-ar fi atat de grav, pana la urma si eu am aceeasi problema. D’asta am si venit aici, sa-mi aflu dependenta care ma face sa nu scot nimic la lumina, desi nu ma deranjeaza. Eu zic ca-i mai bine asa decat sa fii o carte deschisa! Ce naiba, nimeni nu trebuie, pana la urma sa te cunoasca foarte bine. Iar cat despre sentimente, daca sunt acolo, astea ar trebui sa vina asa in doze minuscule, dai putin cate foarte putin! Si pentru nevasta’ta pana la urma ce-i mult strica! Daca stau bine sa ma gandesc nici n-o sa deschid subiectul in fata astora! O sa le zic doar despre amnezia mea emotionala care ma termina, habar n-am de unde vine iar oamenii astia cred ca ma pot ajuta, nu neaparat sa-mi amintesc dar as vrea macar sa nu mai uit de acum inainte.

Nu apuc sa termin discursul, aproape academic, pe care mi-l spuneam in gand, ca o si vad pe Andrada facandu-mi semn zambitoare sa ies in fata. Ma pierd putin cu firea, imi revin, imi spun povestioara care a generat o stare de somnolenta publicului si nicio solutie concreta la problema mea. Dar mergand pe ideea ca si maine e o zi buna de vindecat amnezii, ma apropii cu pasi mici de scaunul Andradei, hotarat sa intru in vorba cu ea, sa ii aflu numele de familie pentru a o cauta pe facebook,normal, sau poate ii iau chiar numarul de telefon! Brusc ma opresc, si imi redirectionez pasii spre scaunul meu pentru a-mi strange lucrurile. M-am gandit mai bine si mi-am dat seama ca nu e potrivit sa o abordez asa din prima. Pare genul ala de fata careia ii plac povestile imbarligate, poeziile, baietii draguti care povestesc despre copilaria lor si alte chestii de genul asta la care sunt maestru, asa ca, o las pe sedinta urmatoare. Acum in schimb trebuie sa fug la treaba! Cand ai propria ta afacere nu trebuie sa-ti lasi prea mult angajatii nesupravegheati, mai ales daca faci ca mine si pe vremurile astea de criza iti deschizi un restaurant.

CARTEA (I) Regulile nescrise ale unui nestiutor ce-ar vrea sa stie

2010-08-22T20:00:00.000-07:00

Cred ca treaba asta cu scrisul unei carti o am din momentul in care am invatat sa citesc, cu vreo doua decenii si niste ani in urma. Scrisul propriu-zis a venit dupa citit si nu din cauza vreunei incapacitati la nivel mental ci a uneia…”manuale” cred ca i-as putea spune, oricat de dubios ar suna. Pe scurt: scriam mai urat ca dracu!” Acum, eu nu stiu cum scrie asta cu care ma compar, dar dupa logica simpla: “bai, daca el e malefic si nasol, atunci toate lucrurile pe care le face sunt urate! “ Deci s-a hotarat: dracu scrie foarte urat dar nu mai urat decat mine!

Eh si dupa niste ani in care am reusit macar eu sa-mi inteleg scrisul, pentru a-l putea descifra si altora, dorinta aia veche a revenit, in momentul in care am citit cartea mea de suflet, ziceam eu atunci, pe la 14 ani, “Manon Lescaut” de Abatele Prevost. Chestia s-a amplificat dupa un timp, odata cu citirea descrierii mortii, personajului principal din cartea lui Goethe “Suferintele tanarului Werther”. Cel putin pentru mine, Goethe a fost geniul suprem in momentul ala! Sa descrii in cuvinte pe o hartie, ataaat de vizual, aproape palpabil, moartea unui om…e fabulous.

Cireasa de pe tort a venit anul trecut, am impresia ca prin toamna cand a inceput isteria cu “mirobolantul” bestseller Gargui! In drumul spre birou vedeam cel putin 5 panouri si 2 billboard-uri cu faimoasa opera, plus interminabilele concursuri pe radio la care, daca raspundeai la-ntrebarea: “Care este titlul cartii Gargui?” Surpriza! Castigai un exemplar! Ieeee!

Reactia mea a fost una de respingere totala. Primul gand a fost: bani multi, foarte multi, bagati in PR si campanii de marketing! N-ai cum sa mai rupi lumea-n doua, in zilele noastre, cand s-a scris despre absolut toate subiectele, luate si alea pe mai multe parti, cu “romanul unei iubiri ce supravietuieste iadului pamantean si transcede limitele temporale”! Poftim?!

Bineinteles ca am gandit-o foarte prost si imi dadeam seama cat de prost o fac in timp real! (normal ca s-a scris, se scrie, se va scrie si se va vinde iubirea pana o sa crapam cu totii in gasca) doar ca era singurul meu argument , la momentul ala de a “ingropa” cartea cu (asa cum scria pe panouri) un debut exceptional. Motivul exact pentru care refuzam romanul asta, involuntar si inconstient, aveam sa-l aflu ceva mai tarziu.

La nici doua luni, in preajma Craciunului, ma plimbam prin Diverta cautand o carte, n-aveam idee ce caut dar stiam ca tre’ sa-mi fac si eu un cadou. In tot timpul asta Garguiu’ imi sufla in ceafa. Ma-ntorceam cu spatele ca sa nu ma mai fixeze si-mi aparea-n fata…era peste tot! Dupa o scurta discutie cu mine, imi zic: “Frate, o cumpar!” motivele? Pai…1. Trebuie sa-nteleaga si neuronul meu singur si plictisit, care sunt ingredientele miraculoase ale unui asemenea succes in epoca noastra agitata! 2. Ma interesa la momentul ala subiectul sufletelor care se intalnesc si-n alta viata… 3. Hai sa ma fac frate cu dracu, nu pana trec puntea ci pana vad cam ce se afla pe partea lui de mal.

Ating volumul cu titlul scris…in flacari, il intorc si langa 7 randuri de biografie (da 7 randuri!) imi zambea smechereste, dintr-o poza mica, prea tanarul si talentatul scriitor, pe numele sau de star porno (asta mi-a fost primul gand si culmea ca personajul principal al cartii chiar e regizor si actor de filme porno) Andrew Davidson!

La inceput m-a atras, m-a facut sa citesc din ce in ce mai mult si bine am facut! In aproape 2 saptamani ii dovedesc cele aproximativ 500 de pagini iar la final ma gasesc….plina de nervi, la un pas de a arunca pe geam cartea “bestselleristului” si fara niciun raspuns la “marea” mea problema cu sufletele care se intersecteaza si-n alte vieti.

Personajul principal masculin, ars pe tot corpul foarte grav, la un pas de moarte iar ea putin dusa cu capul. Pana aici minunat! am observat ca autorul s-a documentat in detaliu despre arsurile corporale extrem de grave si mai mult sau mai putin, despre schizofrenie, afectiunea tipei din roman.

Primul moment deranjant a fost cand tipa (dezaxata sculptorita de garguie) incepe sa-i citeasca arsului, aflat pe patul de spital, “Infernul” lui Dante Aligheri. Nu asta ar fi problema, numai ca autorul nostru frumusel nu se opreste aici si incepe sa-l duca pe amaratul asta parjolit, ex porno star, exact pe drumul prin infern al lui Dante!! Wtf?! Io-nteleg ca asa s-au umplut cam multe pagini pentru ca trebuiau sa iasa aproape 500 la numaratoarea finala si mai inteleg ca prin propria lui “carte” Davidson trebuia sa spuna lumii ca el a citit capodopera lui Aligheri si ca acum e un zeu al culturii generale…dar deja era prea mult! Ce m-a amuzat teribil a fost faptul ca la finalul “cartii” mai sunt 2 pagini si ceva, deasupra carora troneaza scris frumos: “Ghid de lectura” (Ce ma??!!pentru ce lectura?!) unde el zice asa “cartea fiind evident construita pe modelul celebrei opera dantesti”! Foarte haios….

Daca aveati impresia ca “atata lucru” m-a isterizat…va-nselati! Partea misto d’abia acum avea sa vina.

Pentru ca nu ma consider un cititor normal din simplul motiv ca vad involuntar cartea si din alte perspective, o alta chestie mi-a scartait zgomotos in minte: manastirea germana Engelthal! Aceasta manastire e unul dintre cele mai importante locuri unde se petrece actiunea “romanului” Gargui, foarte bine construita in cuvinte, la fel si personajele ce o populeaza. Asa ca mi-am zis simplu: “bai frate, daca baietasu’ asta aproape a rescris, pe scurt, o opera literara celebra, si-a numit cartea dupa niste statui foarte bine cunoscute iar naratorul “cartii” e un star porno…oare sa fie el in stare sa-si imagineze manastirea asta frumoasa si sa-i dea numele asta care-ti face cel putin 2 noduri la limba?!

Eeeh dragii mei, dupa o cautare amanuntita: Surprizaaa! Manastirea medievala Engelthal e cat se poate de reala, aflata in Germania, in Nuremberg mai exact, are o istorie impresionanta etc etc, nu stau sa va plictisesc. Numai ca autorul asta obosit, ca sa fie treaba treaba, nici macar nu a construit niste personaje care sa se zbenguie prin manastirea asta…ci a dat un copy/paste!! In viata reala Sora Christina Ebner si sora Gertrud sunt doua personalitati importante care, intr-adevar au scris niste carti impresionante si da! au trait la Engelthal! Iar astea sunt doar doua exemple… Si ca o paranteza…eu stau sa citesc Freud pentru un viitor personaj extrem de complex…uau! Iar gigolo asta e bestsellerist…plus ca s-a documentat…auziti aici: 7 ani! ce caterinca! Oricum imi place mult cum mai zice el la final, in frumosul “Ghid”: “cartea abunda de asemenea “chei” de lectura”! Beton! Pai hai ca iau si eu un manunchi d’asta de chei si pana de Revelion am 4 romane…in sertar.

Deci reteta e simpla:

-iau un antrenor de fitness (personajul meu principal nu e asa potent ca sa fie si porno star)

-il duc la gradina zoologica de unde scapa un leu, il mesteca p’asta bine si omu’ ramane paralizat pe viata si decupat pe ici pe colo

-dragu’ de el incepe sa viseze, la spital, ca trece prin toate chinurile crestinilor pe vremea cand au fost starpiti de romani…nu numai din cauza intamplarii cu leul ci si pentru ca o sifilitica ii citea din Quo Vadis in fiecare zi, langa pat

-tipa era maniaco- depresiva si noaptea picta ochi beliti de lemur la metrou’ de la Obor

-in plus, ea stia ca ei doi s-au intalnit intr-o viata anterioara, la Manastirea Sucevita, unde ea tesea covoare si el…le-mpaturea….

Acesta ar putea fi viitorul meu bestseller: “Lemurianul inflacarat”! pam pam!

Intr-o concluzie seriosa, in maxim 2 ani voi scrie o carte pe bune iar pentru asta, cine isi doreste sa faca acelasi lucru sau doar sa asiste la “chinurile facerii”, poate sa urmareasca de acum, postarile mele saptamanale, aici pe “ceasca plina de ruj” Promit sa nu ma ghidez dupa nicio regula prestabilita ci sa descopar si eu treptat cum se scrie un roman, de fapt.

REPROS LA O ADRESA! (text fara poveste si figuri de stil sau…de tot felul)

2010-08-01T18:34:00.000-07:00

Cand zici ca viata e scurta, ar fi bine sa crezi si sa simti asta , nu doar s-o spui ca sa pari putin mai destept si mai profund decat persoana in fata careia te vaiti patetic.

Te plangi zilnic de ce nu ai, de ce nu poti…de fapt te plangi de ceea nu vrei sa ai pentru ca nu-ti dai voie sa visezi, sa zambesti cu privirea pierduta. Te lovesti clipa de clipa de bariere inexistente, de stalpi pe care doar tu ii vezi pentru ca, normal, tu i-ai infipt bine acolo, in drumul tau, numai ca sa ai ce-nsira a doua zi la birou, colegului mult mai blazat decat tine.

Ai un post banal intr-o banca dar de fapt ai visat mereu sa…nu stiu…sa dansezi! Iar tu nu esti in stare nici macar sa te inscrii la un amarat de curs, care te-ar umple de bucurie de 2-3 ori pe saptamana. Ti-ar schimba viata, ai zambi mai des, ai fi tu.

Te jignesti singur! Iti umilesti persoana cel mai mult in momentul in care te intrebi “…pai…si ce-o sa spuna Marcel de la 5 cand o sa auda ca vreau sa fac asta?!”

Te minti intr-un mod ordinar cand iti spui, cu aceeasi fata trista, cu care daca te-ai vedea-n oglinda te-ai scuipa singur, “dar nu am bani acum…”. In schimb, acei bani cu care ti-ai plati bucuria asta frumoasa, ii cheltui pe 2 mese in oras, 3-4 drumuri cu taxiul si o “superba” seara in club, ca na, dupa o saptamana “groaznica” la birou, tre’ sa te relaxezi si tu si sa-ti “rupi creierii” cu niste shoturi si alte cateva pahare de whisky.

Si totusi…cea mai rea dintre toate, aia care-ti mananca sufletul putin cate putin, te ia usor in brate, zambeste perfid, cand vede cum trec anii peste tine iar cand e sigura ca nu mai ai ce face, te proiecteaza... cu curu-n balta, e AMANAREA.

Cel mai “misto” e cand astia intre 20 si 25 de ani, mai ales, spun “LASA,nu acum, poate dupa Revelion, poate peste 2 luni,poate poate. LASA ca mai am timp…” Nu, fratilor nu mai aveti timp, niciodata nu avem timp de lasat in urma! Daca esti smecherul care a inventat masina timpului sau norocosul ale carui zile se mai repeata, asa din cand in cand, atunci randurile astea nu sunt pt tine…dar stiu si stii si tu foarte bine ca nu esti!

Nimeni, dar nimeni nu te va doboara in viata asta mai mult decat o vei face tu!

Acum, dupa ce ai citit “pilda penibila” care probabil te face sa casti, rapeste-ti un minut din pretiosul timp si imagineaza-te, incercand sa intri cu totul in urmatoarea situatie:

De cand te stii ti-ai dorit sa mergi pe munte, sa urci pe tot felul de carari in mijlocul naturii dar nu ai gasit momentul potrivit, ti-ai dorit sa pictezi dar totusi n-ai facut-o, ti-ai dorit sa devii avocat dar ai zis ca e prea mult pt tine, ti-ai dorit sa sa fii actor dar ar fi ras 2-3 prieteni si ai renuntat, intotdeauna ti-ai dorit sa inveti sa canti la pian, sa zicem, dar cum tu nu cunosti nicio nota, te-ai fi facut de ras si oricum n-ar mai fi avut cine sa te invete la varsta asta.

Cu cel putin o dorinta de genul asta in suflet, imagineaza-ti acum ca locuiesti in subsolul unei cladiri pentru ca n-ai cum sa te intretii. Gandeste-te ca 1 milion de lei pentru tine inseamna o avere, ca acum doi ani ti-ai pierdut ambele picioare intr-un accident iar acum doua ore tocmai ai aflat ca mai ai cel mult doua luni de trait. Sinistru nu?

Toata polologhia de mai sus e scrisa pentru aia/alea care au un venit mai mult decat decent, care sunt perfect sanatosi/sanatoase, care stau intinse-n patul lor mare cu un telefon destept in stanga, pachetul de tigari in drepata si cu laptopul in brate, in timp ce se uita pe net, cu lacrimi in ochi si bale-n coltu’ gurii, la oameni care fac ce si-ar dori si ei sa faca, de fapt. De ce n-o fac? De prosti.

Si tot atatea...

2010-07-01T15:49:00.000-07:00

Si tot atatea litere mai ai de scris cu el

Pe nisipul moale, in apa si pe cer

Cu lingurita-n cana, cand dimineata-I rece

Cu buzele pe perna, pe timpul care trece

Si tot atatea cifre cu el mai ai s-aduni

Zgariati usor podeaua cu clipe,zile,luni

Imparti un soare albastru in mii de firicele

Ce stau cuminti in ceasuri, pe mese si noptiere

Si tot atatea visuri cu el ai de pictat

Pe panza aspra, tare, pe strada si pe pat

Sa le agati de nori, cand ploaia sta s-apara

Ca sa ii pice-n suflet pe frunte si pe geana

Si tot atatea zambete tre’ sa mai nasti cu el

In ochi frumosi si limpezi de frunza si de lemn

Pe gura care tace cand tu vrei sa asculti

Si-ti povesteste-nchisa atunci cand o saruti

Si nicio lacrima sarata in dar n-o sa-ti mai dea

Si nicio ceasca de tristete n-o sa-I mai lasi sa bea

Toti fluturii din lume din voi nu vor pleca

Si tot atatea raze….cand ploua… vor cadea

LUNI DE FIERE - Pascal Bruckner-"Unde amantii se unesc, se prefac in scrum" (fragment)

2009-12-09T04:27:00.000-08:00

"Acel sabat carnal ii daduse cuplului nostru un al doilea suflu fara ca prin asta sa-l salveze de destinul sau perisabil. Creditul-lubricitate pe care-l avea expira si ne ducea drept la faliment. Acum stiam ca iluzia unei vieti in comun trebuia sa fie spulberata. Aveam de dat o batalie: sa ma descotorosesc de o femeie care inca ma mai iubea. Sufeream de acea nenorocire atat de frecventa la mic-burghezi, aceea de a nu ma accepta pe mine insumi, si credeam prea mult in dragoste ca sa ma multumesc cu nivelul relativ la care cazuse legatura noastra.

.....................................................................................................

Si pe urma, exista o epoca a vietii in care orice legatura devine previzibila, inclusiv degradarea ei: experienta ne interzice regasirea unui sentiment nou, ucide in noi prospetimea ignorantei prea fericite. Ti-am mai spus: aspiram la schimbare pentru schimbare.

.....................................................................................................

Astazi, iubirile noastre mor de satietate inainte chiar de a fi cunoscut foamea. Iata de ce amantii sunt atat de tristi: stiu ca n-au alt dusman decat pe ei insisi, ca sunt in acelasi timp izvorul si secatuirea unirii lor. Pe cine sa acuzi, vai, daca nu "pe noi doi" si ce amaraciune e mai mare decat sa-l ucizi pe cel pe care-l adori prin simplul fapt de a fi impreuna?"

HAI SA FIM CURVE!

2009-10-26T06:36:00.000-07:00

Iubesc pentru ca vreau si sunt in stare sa simt toata furtuna asta de sentimente colorate, incurcate ce se agata tot mai mult de inima mea, pana acum goala.
De cate ori am pacalit-o, saraca de ea, i-am spus cuvinte mari si i-am vazut fata intrebatoare, nerabdatoare si trista cum imi spunea cu voce stinsa: “nici de data asta nu l-ai nimerit”.
Iar eu ma incapatanam si ma afundam in ratiunea mea bolnava crezand ca intr-o zi vom ridica temelia unei casute plina de vise. Acum am ajuns in fata ei si ce-am gasit? O casa parasita,deja parasita si nu de noi.
Am cautat o casuta frumoasa, alba, noua, plina de liniste si iubire, unde sa intru si sa uit sa mai ies.

Ce am gasit dupa doi ani de ploi torentiale si fulgere fara sentimente? O casa frumoasa, parasita dar bineinteles...nu de mine. Totusi am intrat pt ca ploaia deja ma facea sa stranut. Am stat acolo intre peretii scorojiti si am sperat.

Ca sa nu ma omoare plictiseala am inceput s-o renovez, sa fac curatenie, s-o umplu de viata si-am reusit! Dar o casa parasita tot parasita ramane!
Mai tarziu banuielile mi s-au confirmat, casa era bantuita. Si-atunci am inteles de ce auzeam noapte de noapte strigatele unei femei disperate.

Fa-o sa taca, te rog! Spune-i sa plece! Acum sunt eu aici si trebuie sa cresc…in liniste, in tine.
Ploaia a stat dar norii mai sunt inca aici si-si fac de cap pe cerul disperat, ce-si doreste sa-si scoata soarele la lumina..la propria lui lumina.

Daca vrem sa mergem intr-o camera de hotel, am una la etaj special amenajata. Putem sa ne implinim orice fantezie acolo. Sa ne simtim sfinti, sa ne simtim curve, sa ne luam la palme si s-adormim imbratisati…sau nu. Dar stiu, trebuie sa pleci inainte de rasaritul soarelui, inainte ca lumina sa te faca sa mijesti ochii cautand iesirea. Nu te speria,n-ai ramas blocat, uite, aici e clanta. Pune mana pe ea, apasa, trage si intra, iti place cum suna,nu? intra pe partea realitatii tale obositor de banala.
Eu raman aici sa scurg sticlele dulci ce ne-au fost prietene atata amar de vreme, atatea nopti si dusmance tot atatea dimineti.

Crezi ca un whisky ieftin poate ineca o tristete atat de scumpa?
Nu, pentru ca pana si licoarea asta magica se-nchina in fata trairilor mele puternice si-si pierde firea uitand de ce s-a aruncat in pahar atat de curajoasa si sigura pe ea.

N-ai simtit nevoia sa-mi simti nevoile?

Nu ti-ai imaginat ce simt atunci cand imi imaginez ce simti pentru mine?

N-ai tremurat de nearabdare sa afli cum as tremura nerabdatoare cand m-ai fi strans in brate?

N-ai fi iubit clipa in care m-as fi simtit iubita de tine, macar pentru o clipa?

Nu, nu-mi repeta raspunsul ce mi l-ai pus in gand pe buze, il spun eu in locul tau: nu.

Vrei sa auzi dorintele mele? De ce? Ca sa ai ce uita in timp ce ma dezbraci de putere, in timp ce-mi desfaci fermoarul sperantei si-mi smulgi povestea cu care tot tu m-ai acoperit cand m-ai gasit in ploaie?

O sa arunc baututra aia penibila pe care am folosit-o de fiecare data, cu fiecare...pentru a ma transforma intr-un animal aparent salbatic.

Hai sa fim tarfe proaste, hai sa ne imbatam cu vorbe si sa facem sex ocazional intr-o camera de ocazie pe care s-o devastam cu obiceiurile noastre ieftine.

Ce zici, te bagi?!

Emil Cioran - Pe culmile disperarii (fragment)

2009-08-04T18:57:00.000-07:00

"A fi liric înseamnă a nu putea rămîne închis în tine însuţi. Această necesitate de exteriorizare este cu atît mai intensă cu cît lirismul este mai interior, mai profund şi mai concentrat. Pentru ce e liric omul în suferinţă şi în iubire? Pentru că aceste stări, deşi diferite ca natură şi orientare, răsar din fondul cel mai adînc şi mai intim al fiinţei noastre, din centrul substanţial al subiectivităţii, care este un fel de zonă de proiecţie şi radiere. Devii liric atunci cînd viaţa din tine palpită într‑un ritm esenţial şi cînd trăirea este atît de puternică, încît sintetizează în ea întreg sensul personalităţii noastre. Ceea ce este unic şi specific în noi se realizează într‑o formă atît de expresivă, încît individualul se ridică în planul universalului.

Cei mai mulţi însă devin în urma unor experienţe esenţiale, cînd agitaţia fondului intim al fiinţei lor atinge paroxismul. Astfel, oameni înclinaţi înspre obiectivitate şi impersonalitate, străini de ei înşişi şi străini de realităţi profunde, odată prizonieri ai iubirii, încearcă un sentiment care actualizează toate resursele personale.

Faptul că aproape toţi oamenii fac poezie atunci cînd iubesc dovedeşte că mijloacele gîndirii conceptuale sînt prea sărace pentru a exprima o infinitate internă şi că lirismul interior îşi găseşte un mod adecvat de obiectivare numai cu un material fluid şi iraţional."

VREI SA TE JOCI CU MINE?!

2009-08-04T18:21:00.000-07:00

Crede ca sunt acolo unde m-a asezat, unde mi-a aratat, unde am ramas. Nu vede ca m-am ridicat demult si astept, in spatele lui lipita de perete, astept. Nu-mi simte pasii, nu-mi vede respiratia, nu ma aude clipind.

E jocul pe care l-a invatat demult iar timpul l-a facut campion. A aruncat zarurile ce s-au izbit zgomotos de peretii cutiei mele. Am tresarit si am stiu: a fost o dubla, mereu e o dubla iar el e in extaz. E profesionist la jocul amatorilor.

Acum a strans tabla, a adunat zarurile, s-a plictisit. Va mai juca maine si-n fiecare zi. E tarziu iar inainte de culcare trebuie sa duca globul de sticla intr-un loc sigur, unde nimic nu-l poate atinge. E globul nostru, l-am construit impreuna din cea mai frumoasa sticla, de fapt cred ca e cristal, asa-mi spune el mereu si nu cred ca minte. Cand a fost gata, fiecare dintre noi a pus in el cate o punga de cuvinte, doua plicuri de intrebari si doua sticlute cu sentimente, sigilate . Am inchis globul bine, bine si de atunci avem grija de el clipa de clipa.

Ma striga. Vrea sa-l ajut pentru ca nu poate sa-l care singur. Il tinem strans, aproape ca mainile ni se ating, dar asta nu conteaza acum. Pasim usor, crispati, mereu cu privirea in pamant pentru a ne asigura ca nu ne impiedicam de covor sau de vreun prag aparut din senin.
Ma uit in ochii lui, incep sa-i povestesc, imi face semn sa termin iar privirea imi tace. Il fixez din nou cu voce tare si-ncepe sa clipeasca agitat. Globul poate crapa chiar si din cauza glasului interior.

Maine e randul meu sa am grija de glob si ii aud frica. Crede ca o sa-l scap, ca o sa uit de el in geanta si cineva o sa-l tranteasca de podea. Am iubit cristalul acela inca de la inceput, l-am sters in fiecare zi, n-as fi permis sa se puna macar un fir de praf pe el! Acum insa, l-as face tandari! E lucrul care ne aduce impreuna pentru ca in el e parte din noi. Ne pune fata in fata, ne apropie si-n acelasi timp ne pune mana la ochi, ne leaga la gura si ne sugruma inimile.

A adormit. Il privesc, il ascult, il citesc si nu pot inchide ochii. Privesc in sus si vad tavanul cum vine spre mine. E negru, probabil de suparare pentru ca am spart putin mai devreme, clepsidra de pe noptiera. Nu vroiam sa aud cum se scurge timpul, nu acum. Am scos nisipul albastru din ea, l-am pus pe perna si am inceput sa desenez din el un ceas. Daca e facut din nisipul timpului ar trebui sa functioneze, insa cum vreau eu...inapoi.

Ma ridic inainte ca tavanul sa ma striveasca, iau tabla, zarurile si intru intr-o alta camera. El habar nu are ca eu stiu sa joc. Am invatat de la altii care credeau la randul lor ca sunt singurii care-l stapanesc si au aflat de el. Ma amuzam de fiecare data cand le vedeam pe fata aceeasi siguranta naiva.

Incep sa asamblez jocul. E foarte uzat, se vede ca a trecut prin mana multora pana sa ajunga la el. Sau poate a fost al lui de la-nceput dar a jucat zi de zi, ora de ora in cautarea dublei perfecte.
Vad tabla aproape stersa, zarurile scorojite si un pion il plus. Ma pufneste rasul. De-abia acum mi-am dat seama ca nu stie sa joace, n-a stiut niciodata! Nu ai cum sa joci cu un pion in plus, e regula de baza.
Il iau si il arunc cu putere, oricum n-o sa-i simta lipsa, n-a stiut niciodata ca e acolo desi l-a vazut mereu, l-a avut aproape. Aud un zgomot puternic, ceva s-a spart, s-a facut tandari.

Zambesc, ma ridic, intru in camera si ma apropii de patul in care el inca doarme. Ii sarut ochii si buzele mai apasat ca niciodata. Inca nu stie cata treaba are maine. Va trebui sa stranga fiecare ciob si mai ales sa puna pionul la locul lui.

Strang ceasul de pe perna, il bag in buzunar, zambesc din nou si ies din noaptea noastra fara sa trantesc usa.

Merg pe o bordura cu mainile intinse incercand sa-mi tin echilibrul. Vantul imi bate usor in fata si vrea parca sa ma dezechilibreze dar nu-l iau in seama. E o noapte frumoasa, pacat insa ca e imbracata in griul betonului, in par i s-au incurcat niste cabluri iar pe fata poarta machiajul mult prea strident al reclamelor luminoase.

Trecand pe langa o banca, simt o mana cum ma prinde, vrea sa ma opreasca si reuseste. Ma intorc usor si surprind o figura plina de siguranta naiva acompaniata de un zambet imens: “Vad ca doar noi mai bantuim prin parcul asta, hai aseaza-te aici si lasa-ma sa-ti explic. E foarte usor, o sa te prinzi imediat!” si continua sa vorbeasca in timp ce ridica tabla de joc pentru a-mi face loc langa el.

Octavian Paler - Desertul pentru totdeauna (fragment)

2009-08-01T21:58:00.000-07:00

"Să-mi pun ordine în amintiri? Poate că o s-o fac într-o zi, dacă mă voi bucura de răgazul necesar şi voi avea liniştea care-mi lipseşte acum. Deocamdată, m-ar interesa altceva. Aş putea consimţi că m-am iubit pe mine mai mult decât am iubit adevărul şi că, de aceea, sunt în măsură să confirm că regretele sunt uneori o formă, indirectă, de vanitate. De la contradicţia că regretele îţi permit să te crezi mai bun decât eşti până la convingerea că toate nereuşitele se explică prin faptul că nu ţi-ai utilizat cum se cuvine calităţile nu e decât un pas mic. Pe care eu l-am făcut. Probabil, inclusiv de ideea ratării s-ar cuveni să ne apropiem cu prudenţă. La urma urmei, lumea e plină de rataţi. Câţi ar putea spune că şi-au văzut împlinite toate aşteptările? Poate, e chiar o lipsă de modestie să declari: sunt un ratat! Ca să devii "ratat", trebuie să fi avut nişte visuri înalte, nişte ambiţii mari. Le-am avut? N-aş putea să jur. În schimb, acum, mi-ar fi mai uşor, cred, să vorbesc despre eşecuri pe care altă dată le-am ocolit sau le-am judecat superficial.

Chiar dacă nu mi-am dat viaţa la câini, mă tem că am avut o idee greşită despre mine. Prea romantică şi, mai ales, îmbâcsită de prejudecăţi."

Tu ce vezi cand inchizi ochii?

2009-08-01T20:28:00.000-07:00

Inchid ochii si vad negru.

Negru. Negru e pianul care o iubeste atunci cand il atinge, pentru ca nimeni altcineva nu canta mai frumos decat ea. Sunt cuplul perfect iar din iubirea lor se naste piesa pe care n-o va stii nimeni,niciodata.
In fiecare zi pianul o asteapta sobru, in costumul sau negru, lucios, cu scaunelul special lustruit pentru regina lui. Imbraca vocea Monicai in acorduri calde si niciodata n-o lasa sa plece fara sa mai ceara un bis.

Negru. Negru e caietul vechi in care sunt trecute versurile mute,oarbe, infirme ce zac pe paturi albe de hartie.
Acolo stau piesele ce-si asteapta parintii adoptivi pe care Monica ii va alege cu atentie, publicul, admiratia si aplauzele puternice, imaginandu-si pe rand cata lume le va iubi.
Din cand in cand, de plictiseala, mai fac schimb de versuri si isi arunca peste umar, cuvinte sau chiar titluri intregi.

Negru. Negru e materialul greoi din care e confectionata cortina ce se ridica odata cu toate emotiile ei, atunci cand apare in fata lor, in fata oamenilor care adora sa o vada jucand, in fata publicului ei drag.
A intrat in pielea a zeci de personaje, a schimbat sute de costume si a invatat mii de replici pentru ca iubeste sa fie iubita de cei din jur.
Cel mai mult i-a placut rolul nebunei! A intrat in pielea ei imediat, a plans razand, a dansat frenetic, dupa care a cazut zgomotos la pamant lovind cu pumnul scena ce nu-i gresise niciodata iar publicul a fost in delir.

Negru. Negru e automobilul pe care si l-a achizitionat anul trecut. Intotdeuna si-a dorit unul negru. I se pare culoarea potrivita pentru o masina, culoarea elegantei. N-a fost usor,a scris, a compus si a cantat pe gratis multa vreme, a ramas in teatru nopti intregi dar a meritat pentru ca acum si-a indeplinit una dintre micile dorinte.

Daca in loc de masini s-ar fi circulat pe cai, Monica si-ar fi cumparat unul imediat, unul negru bineinteles. Dar cum asa ceva nu este posibil, ii place sa spuna zambind ca automobilul este calul care o duce acasa in fiecare seara.

Negru. Negru e parul lui pe care adora sa-l ciufuleasca seara de seara inainte de culcare. David e tot ce si-a dorit vreodata, sunt cuplul imperfect si asta ii face speciali. Amandoi urasc perfectiunea, acea imagine imaculata impusa de generatii vechi si traditii ale caror ecouri slabe inca se mai aud.
Mierea o inlocuiesc de multe ori cu zahar iar cand cutia de lapte e goala umplu paharul acela gol chiar si cu apa, fara probleme. Inca stiu sa iasa din tipare, inca mai stiu sa se redescopere in fiecare zi, inca stiu sa se accepte , insa un singur lucru nu si-l mai amintesc: cum era inainte sa se cunoasca.

Deschid ochii si vad alb, prea alb.

In acea dupa-amiaza directoarea era extrem de agitata, se afla intr-o intalnire importanta de mai bine de o ora. Mobilerul si ornamentele perfect albe ce impanzeau sediul impunator al firmei straluceau azi, mai tare ca niciodata, intocmai unei companii de organizat nunti ce se respecta. “Un Mariage de Reve” ocupa numarul unu pe piata fiind renumia pentru serile de neuitat oferite tinerelor cupluri ce apelau la serviciile ei.

Vizibil nervoasa, insa cu un zambet ce-i masca starea, directoarea ridica receptorul, forma interiorul si suna la receptie. Dupa cateva secunde secretara raspunse si inainte de-a apuca sa rosteasca perimatul “Buna ziua, Un mariage de reve, cu ce va putem ajuta?” sefa replica isterica:

-Monicaaa, te-ai apucat sa prajesti cafeaua cumva?! Am cerut doar o ceasca! Aaa si nu uita: mierea si laptele, doar stii ca domnul David nu o bea altfel, da?!

Fata, usor buimaca ce atipise pentru cateva minute cu capul pe birou, urca scarile, puse ceasca alba pe birou, in dreptul clientului care punea la cale impreuna cu directoarea, detaliile celui mai important eveniment al anului dar si al vietii lui. Imediat se scuza pentru intarziere, saluta politicos si iesi.

Isi trase scaunelul pentru a ajunge mai repede la tastatura alba, lucioasa a computerului unde scrise in doar cateva minute finalul scenariului unei telenovele proaste pe care acum, era sigura ca n-ar fi urmarit-o nici macar bunica ei.

Dupa ce scoase la imprimanta cele doua foi le inghesui alaturi de restul in agenda ei alba si noua plina de notite si task-uri, plus trei strofe atrofiate de vreme, asezate undeva pe ultima fila, pe care le compusese in secret, crezand ca va avea vreo ocazie sa le foloseasca sau sa le spuna cuiva.

Isi lua geanta,stinse luminile, se repezi la geam, trase draperia alba, greoaie si razand isteric avea impresia ca joaca rolul unei nebune, rolul vietii ei.

Ajunsa in statia de metrou, trenul tocmai trecea prin fata ei lasand-o in urma imbracata doar in rochia banalului, in care nimeni nu o recunostea da pai s-o mai si aprecieze ori aplaude. Se aseza usor pe scaun uitandu-se dupa urmatorul tren alb, calul inaripat ce urma sa o duca acasa, fiind singurul lucru pe care-l mai astepta.

Iubea noaptea si intunericul ei care, pentru cateva ore, o ducea acolo unde isi dorea.

Ajunsa acasa, inchise ochii, stranse pleoapele cu putere si se desprinse usor de realitatea ei stralucitor de alba ce-si plangea negrul zi de zi...

TU CE VEZI CAND INCHIZI OCHII?

Pascal Bruckner - Iubirea fata de aproapele (fragment)

2009-07-29T15:06:00.000-07:00

"In viata unui om exista mult mai multe vieti si nu seamana toate intre ele.
Intr-o zi destinul iti bate la usa si te ia de mana. Lasa-te condus: este ora unica in care se apleaca el asupra cazului tau.
Ocazia nu se va mai repeta. Prea multi oameni care au pierdut pana si ideea de libertate, se dau inlaturi.
Sunt asemnea unor insecte inchise intr-un borcan: isi blesteama conditia, se sfasaie intre ele, dar nu fac nimic ca sa iasa de acolo.
Ofera-le un alt borcan sau, si mai bine, cerul liber si ai sa vezi ca-ti declina oferta.
Inca din copilarie obisnuinta ii calauzeste pe acelasi fagas..."

DOI

2009-06-28T16:25:00.000-07:00

-Ai vazut-o? trebuie sa fie pe aici pe undeva!

-Nu..

-Nu-mi spune asta atat de senin, stiu ca era aici ultima data! Parca ar fi intrat in pamant!

-Poate a intrat…

-Nu pot sa cred ca tocmai ai spus asta! A fost o gluma extrem de proasta! si continua sa caute agitata prin toata casa.

Desi purta doar o pereche de boxeri albi si un tricou scurt de casa, avea parul impecabil, recent coafat, pielea catifelata, bronzata uniform si un machiaj de zi, cu care isi chinuia figura inca de la primele ore ale diminetii. El o cunoscuse altfel. Acum, buclele blonde ce altadata se jucau pe umerii ei stralucind in soare, s-au transformat in suvite drepte, groase si aspre care necesita doua vizite pe saptamana la salonul de infrumusetare pentru a arata ca de plastic. Atunci, ii putea saruta ochii in fiecare dimineata, insa, acum nici nu-i mai poate privi pentru ca ea nu mai e langa el cand se trezeste, ci in fata oglinzii aplicandu-si mascara si pudra scumpa, cumparate saptamana trecuta de la noul magazin din centru.

-Aah cred ca stiu! E in geata pe care am purtat-o acum doua zile la intalnirea cu directorul de marketing! si incepu sa scotoceasca in poseta ce arata mai degraba ca un geamantan. Scoase doua agende, arunca laptop-ul pe canapea, aseza atent parfumul pe noptiera si incepu sa azvarle rand pe rand, peste umar portofelul, fardurile, trei facturi si cateva pixuri.

-Nu-mi vine sa cred, nu e nici aici, spuse ea cu vocea stinsa.

-Nici mie, ai putea ascunde si un cadavru in geanta aia, replica el usor dezgustat.

-Nu am chef si nici timp de ironiile tale! Mai bine te-ai ridica din pat si m-ai ajuta! ii spuse pe un ton intepator, in timp ce cotrobaia prin sertare.

Cu cativa ani in urma, cand a cunoscut-o, ea avea timp pentru orice si mai ales pentru el. Ii placea sa-l asculte ore in sir, sa-l priveasca direct in ochi, sa-l soarba din priviri chiar si atunci cand acesta nu-I spunea nimic. Erau momente in care stateau unul langa altul, se priveau, ascultau tacerea si izbucneau in hohote de ras, sarutandu-se timp indelungat.

-M-am uitat peste tot. Am ridicat covorul, am cautat sub pat, in sifonier,in dulapuri, nu mai pot! Ma ajuti, sau ai de gand sa stai toata ziua acolo?! ii spuse ea in timp ce se aseza extenuata in fotoliu.

-Ok, ma duc sa ma uit in garaj, in masini, poate e pe acolo.. si se ridica lenes din pat indreptandu-se spre scari.

In momentul in care l-a cunoscut cel mai mult a atras-o felul in care vorbea, atat de repede, frumos si stangaci, incercand parca sa cuprinda toate cuvintele limbii doar pentru a o impresiona. Acum, vorbeste putin si rar dandu-i impresia ca daca nu ar fi persoana aceea invizibila cu pistolul la tampla lui care sa-l forteze sa-i arunce doua fraze la intoarcerea din fiecare delegatie, ar ramane mut pe veci.

-Nu e nimic in garaj…nicaieri, spuse el la intoarcere pe un ton putin ingrijorat.

Ea sari ca arsa din fotoliul unde se odihnise pentru cateva clipe, si incepu sa vorbeasca repede, cu vocea ridicata, fara noima.

-Crezi ca s-a pierdut aseara la petrecere?! Dar nu, nu cred, nu vreau sa ma gandesc! Poate in timp ce dansam a cazut, dar s-ar fi intors inapoi,nu??!

-Nici nu vreau sa aud asta! spuse el frecandu-si mainile agitat

Altadata, i-ar fi luat mainile , le-ar fi sarutat si ar fi imbratisat-o incercand sa o calmeze, dupa care ar fi fugit la floraria din colt si s-ar fi intors cu un buchet imens de lalele, florile ei preferate. Acum insa, o privea fix, cu ochi reci, dispretuitori ce ascundeau reprosuri interminabile.

-Trebuie sa gandim logic, sa nu intram in panica! Ii spuse ea in timp ce isi simtea genunchii tot mai moi.

Dupa o lunga pauza in care niciunul dintre ei nu a mai scos vreun sunet, el o prinse de incheietura mainii si o trase dupa el spre baie.

-Stiu, stiu! Sigur a adormit, da clar, asta e! Scoate-ti repede lentilele de contact!

Cu o viteza uluitoare si cu un rictus ce exprima doar disperare, ea isi scoase lentilele, se napusti peste oglinda si incepu sa-si ridice pleoapele cu doua degete.

-Ah daca as fi avut ochii mai deschisi la culoare poate s-ar fi vazut mai clar! Spuse ea dezamgita.

-Nu conteaza asta! Nu gasesti?

-Nuuu!

-Lasa-ma sa ma uit la mine, spuse el, dupa care incepu sa-si aplice acelasi tratament in fata oglinzii.

-Spune-mi ca e la tine! aproape ca il implora cu ochii rosii si iritati

-Mai e o varianta! sunt sigur ca doarme profund, de-asta nu reusim sa vedem nimic, zise el si incepu sa se loveasca usor cu pumnul in piept, timp in care ascultau impreuna sunetul.

-Suna a gol! Nu-mi vine sa cred! Stai sa incerc la mine….sigur e aici!bineinteles ca e aici! Si incepu sa faca acelasi lucru ca si el, ascultand atenta.

-Gol…sopti ea in timp ce lacrimile ii curgeau siroaie pe obraji.

-Nu,nu nu! Nu se poate, trebuie sa fie undeva! Nu! tipa el in timp ce tremura din toate incheieturile.

-Ba da…a murit!! ii spuse ea si se prabusi in genunchi pe gresia rece.

Ingrozit cazu langa ea, o lua in brate si ramasera asa cateva ceasuri...

Dupa un timp s-au ridicat, au mers impreuna in dormitor, unde ea, deschizand incet sifonierul a rupt eticheta rochiei negre pe care nu apucase sa o imbrace pana atunci si o trase usor pe pielea bronzata. In tot acest timp el isi potrivi cravata peste camasa neagra, pe care o mai purtase cu doua saptamani in urma fara vreo ocazie speciala.

Ajunsi in fata usii si-au spus “condoleante” dupa care si-au urat “o viata frumoasa!” si au apucat-o fiecare in directia opusa.

Iubirea lor murise.

Tratament

2009-06-28T15:58:00.000-07:00

De o buna bucata de vreme se simtea slabit iar durerile se intensificau zi de zi. Stia ca este bolnav, i-o confirmasera cei mai buni medici din lume. Din pacate insa, niciunul nu i-a prescris nimic, pe motiv ca, pentru boala sa inca se mai cauta remediu.

-Suflete, nu dispera! Suntem pe drumul cel bun! se pare ca reteta medicamentului a fost definitivata, urmand sa iasa in curand pe piata! ii spuse doctorul, la ultima vizita, cu doar cateva ore inainte sa ajunga in barul in care se afla acum.

-Sa speram ca apare la timp…

-Bineinteles, ca va aparea la timp! Hai sa-ti descriu putin si cutia, crede-ma este una foarte speciala, toata lumea stie ca ambalajul conteaza in zilele noastre,nu? il intreba medicul al carui ranjet aproape ca ii inghitea urechile clapauge.

-Da…conteaza, cred…Totusi in momentul asta mi-as dori sa am pilulele alea chiar si intr-o punga de plastic pe care sa o gasesc la marginea unui trotuar…

-Aaah da..pilulele, minunatele pilule! Sunt perfect rotunde si roz, da roz, iar forma cutiei se potriveste perfect cu…………….pacientul asculta vocea medicului ce descria ambalajul si nu-i intelegea entuziasmul bolnavicios,insa, nici nu se mai chinuia s-o faca.

Era trecut de miezul noptii, la a doua masa din dreapta, la al patrulea pahar si la al…nici nu mai stia la al catelea gand de sinucidere. Ca niciodata, barul era gol si doar vocea chelneritei il mai trezea din cand in cand:

-Sufletel, iti mai aduc ceva?

-Da, mai baga unu’! dublu sa fie!

Nu vroia sa ajunga acasa. De cand cu boala, ar fi facut orice sa mai amane, chiar si cu un ceas, seara de seara, momentul in care trebuia sa se puna in pat, rece, gol si plin de dureri.
Cu privirea pieduta, fixa involuntar un obiect aflat sub scaunul din drepta sa. Il ridica printr-un gest rapid si cu mana tremuranda isi aminti perfect descrierea doctorului, pe care credea ca nu a ascultat-o vreodata.

Nu mai vazuse pana atunci o cutie atat de atragatore, culorile se imbinau perfect iar forma il facea sa o tina strans si-n acelasi timp delicat in mana. Nerabdator, desfacu partea superioara a cutiei si descoperi uluit pastilele roz, perfect rotunde, ce parca ii inspirau acea pofta de viata, demult uitata.
Dupa cateva minute in care ritmul respiratiei aproape ca ii reveni la normal, scoase usor prospectul si incepu sa citeasca, frecandu-si ochii umezi de emotie.

Comprimate

Medicamentul se utilizeza atunci cand paciantul acuza:

-monotonie acuta
-rutina ce prezinta intensificari pe o perioda lunga de timp
- diminuarea alarmanta a sentimentelor de iubire
-plictiseala cronica
-dureri cardiace ocazionale

Indicatii importante:

-nu utilizati doze mai mari decat cele prescrise de medic (maxim 3 comprimate pe zi)
-daca utilizati in timpul tratamentului si un alt tip de comprimate ce au aproximativ aceeasi compozitie, riscati sa suferiti leziuni sau chiar insuficienta sentimentala

Reactii adverse:

-zambete necontrolate
-imposibilitate frecventa de exprimare
-batai cardiace intense
-insomnii

Medicamentul contine:

-un comprimat contine ca substante active, iubire neconditionata 250 mg, liniste sufleteasca 150 mg, momente speciale 100 mg, nebunie 50 mg.

Saruta apasat una dintre folii, baga cutia in buzunarul interior al sacoului, puse pe masa toti banii pe care-i mai avea la el si iesi grabit din bar. Strazile, ce altadata pareau ca vor sa se impreuneze pentru a-l strivi, se imbranceau acum pentru a-i face loc, intocmai unui rege intors invingator din lupta vietii sale.

Incepu tratamentul chiar de-a doua zi iar efectele se vazura dupa prima administrare. Era secretul pe care si-l spusese doar lui. In fiecare zi la acelesi ore, negresit, pilulele ii alunecau pe gat facandu-l sa se simta mai viu ca niciodata.
Acum, dupa multa vreme, reusea sa se bucure de soare, de apus, de stelele pe care nu le mai observase de cativa ani. Mergea, in pasi de dans, pe mijlocul drumului cu frumoasa cutie, pastrata cu sfintenie in buzunarul interior al unui nou sacou. De fiecare data cand o scotea, simtea nevoia sa o sarute, devenise iubita lui ascunsa, de neinlocuit care-i umpluse fata de lumina, intr-un timp atat de scurt.

In ultima dimineata a lui septembrie, ce vestea o toamna mai frumoasa ca niciodata, se trezi brusc, inainte ca alarma ceasului sa-si faca numarul, si-si intoarse capul, usor in partea dreapta privind plin de emotie, sufletul ce-i redevenise pereche, in urma tratamentului.

Deasupra unui ziar plin de vopsea, intre doua coji de banana vestejite si un cotor de mar, cu foliile smulse, stoarsa si de ultima pilula, zacea frumoasa cutie in cosul de gunoi plin-ochi, multumita ca si-a facut treaba. Stia ca absolut orice doctor de suflete ar fi fost mandru de ea iar asta ii dadea putere si curaj facand-o sa se uite urat si fara pic de teama, chiar si la cutia de conserva din fata ei, a carei margine taioasa o privea amenintator.

Fum de tigara...

2009-06-28T15:42:00.000-07:00

Era a treia intalnire, de fiecare data in acelasi loc plin de fum, muzica asurzitoare, opulenta si oameni care vorbeau mult, fara sa spuna absolut nimic. O fixa ca si data trecuta, ca si prima oara, plin de o dorinta scarboasa. Privirea ii urca de la picioare spre sani, pana la buze, despre care stia doar ca trebuie sa se foloseasca cateva minute pentru a da impresia ca in afara de instinctele animalice mai poseda si doua- trei sentimente ce ar putea sa o impresioneze, facand-o sa-si departeze picioarele putin mai repede. Ar fi putut sa sufere chiar si de strabism, oricum el nu si-ar fi dat seama.

Pe atunci, Laura credea ca are lumea la picioare, fiind pe drumul spre cariera la care visa de pe vremea cand auzea foarte des intrebarea “Ce vrei sa te faci cand vei fi mare?”. Corpul acela frumos, sprijinit pe doua tocuri ce-l puneau in valoare, acoperit de ultima rochie din colectia primavara-vara, a celui mai scump magazin din oras, isi ducea mecanic si parca tot mai des, paharul la gura, plin de votka si putin suc de mere. Acest corp facea tot posibilul sa inece in alcool copila dinauntrul sau ce credea cu convigere in iubiri de poveste, poezii si nopti de dragoste adevarata.

In fata Laurei se afla barbatul care n-ar fi atras-o niciodata dar asta nu conta, acum ea n-ar mai fi avut timp de relatii serioase, de angajamente , asa ca, de la un pahar la altul isi dorea si chiar reusea sa-l vada tot mai atragator si sa devina la fel de perversa si de jalnica ca si el.

Desi nu se afla la prima aventura, vroia sa creada ca de data asta va avea efect iar dimineata va pleca spre casa triumfatoare, mandra ca s-a folosit de un barbat exact asa cum si-a dorit. Faptul ca regulile jocului fusesera facute si stabilite de ea o facea sa se simta regina neincoronata a amazoanelor. In timp ce le asculta aplauzele asurzitoare, ce o inconjurau, gusta fericita din licoarea magica special pregatita pentru ea si inspira puternic fumul venit din templul unde supusele jertfeau animale in numele ei. Cand se dezmetici putin, isi dadu seama ca aplauzele erau doar niste batai din palme ale persoanelor isterizate de muzica iar licoarea magica avea acum in compozitie doar votka simpla turnata din belsug de acel barbat care-i sufla in fata fumul unei tigari obisnuite. Insa, nimic nu mai conta, era hotarata sa mearga pana la capat, asa ca, il apuca de brat, iesira din club si ii spuse, zambind fals: “Mergem la tine!”

A doua zi, se trezi in alt pat, cu o durere de cap diferita de celelalte, sprijinita de alta perna si langa o alta persoana, poate cea mai respingatoare. Intinse mana spre geanta, cotrobai usor si scoase pachetul de tigari, usurata ca macar ele ramasesera aceleasi.

In drumul spre casa, ce i se parea mai lung ca niciodata, privea prin geamul taxiului figurile oamenilor, incercand sa-si dea seama unde s-a trezit fiecare dintre ei in acea dimineata.
Nu era nici puternica, nici triumfatoare ci doar sigura ca in fata usii n-o va astepta niciuna dintre supusele sale. De fapt nici nu stia daca mai are vreun regat, probabil ca fusese devastat azi-noapte.

Aflata pe bancheta din spate a taxiului, Laura incerca sa-si faca loc printre slabiciunile care o inghesuiau din ce in ce mai mult si carora le daduse nastere cu cateva ore inainte in timp ce se folosea de un barbat exact asa cum isi dorea ea.